Paștile și dicționarul

Trăim o „Săptămână a Patimilor” în triplă ipostază: cea biblică, una de spaimă coronariană planetară și o alta, provocată de Pilatul contemporan și penibilele sale slugi.
„Paști” sau „Paște”? Drăguțul de dicționar o dă pe ambiguități și acceptă când o formă, când alta. E de acord cu „Paștele blajinilor”, dar și cu „paștile cailor”.
Oricum, cea mai mare sărbătoare a creștinilor (și nu numai) o găsim utilizată într-un adevărat evantai lingvistic și după pofte bisericești diferite. Iată: „Paștele blajinilor” e sărbătoare prăznuită de ortodocși în Duminica Tomii sau (de ce sau?...) în prima luni de după această Duminică. Despre acest comlex de rituri și practici (din vremea străbunicilor noștri) s-a ocupat eminentul cărturar Mircea Vulcănescu în monumentala sa carte „Mitologie română”.
Paștile e și un timp aproximativ. De pildă, la Creangă, când zice de cel care merge la biserică: O face „din Paști în Paști”. E și varianta, fie iritată, fie ironică „din haști în paști”.
Alăturarea de „cai” duce la ciudățenii. A intrat în mintea românului că de Ispas caii se satură de iarbă, așa încât străbunii noștri consideră ziua „Paștile cailor”. Deopotrivă, expresia a devenit și o nostimă metaforă pentru „niciodată”. Ba, se întâlnește și în denumirea unei flori și a unei... păsări.
Ce să zic apoi de vulgarizarea cuvântului „paște”, prin utilizarea lui în „componența” unei binecunoscute înjurături.
Conotații are și substantivul „pască”. Adică: prăjitură tradițională preparată din aluat de cozonac, peste care se așează un fel de „adunare generală” de „fapte” agreabile pentru lăuntrul trupului: brânză, smântână, zahăr, stafide, nuci etc., coaptă (de obicei) în forme rotunde. (Unde ești, copilărie?). Sau „pască”: anafură împărțită de preot în biserică.
Evreii, în timpul Paștilor lor, mănâncă o astfel de azimă. Și mai e un derivat, un adjectiv (dezagreat de mine încă din copilărie): „miel pascal” (Miel sacrificat de evrei, cu prilejul sărbătorii eliberării lor din robia egipteană.) Noi am preluat cuvântul fie de la greci - „pasha” -, fie de la latini - „pascha”.
Revin la „pascal”, căci îl întâlnim ca substantiv propriu. În vremea liceului, adolescenții interesați nu numai de hormonii firesc tulburați, ci și de viața unor mari personalități ale culturii mondiale, știu de francezul Blaise Pascal (1623 - 1662), celebru în matematică, fizică, filozofie și literatură. În hidrostatică este o „lege a lui Pascal”. Retras într-o mănăstire, el a conceput „Scrisorile provinciale”, texte remarcabile prin vigoarea opiniilor îndreptate împotriva iezuiților.
Trebuie să remarc, în final, că generațiile ardelene, anterioare acestui prezent opresant, nu bănuiau că se va întâmpla un fenomen planetar de așa natură încât să fie imposibil de săvârșit, pentru prima oară (!), un obicei drag băieților: „udatul de Paști” al fetelor, din casă în casă, cu parfum și rostiri de versuri măgulitoare la adresa celor vizitate. Or, nu-i așa? încă nu s-a inventat parfum la telemobil ori laptop. Mde!... nu existau nici pe vremea când ungurii au preluat obiceiul (ca... deobicei) de la austrieci. Iar noi, ardelenii...