Patru volume-ntr-un an ale poetului Gheorghe Mizgan

Nimeni dintre cei ce scriu n-a uitat debutul năvalnic al lui Mihail Sadoveanu (1904) când scoate, iată, într-un singur an patru volume. Destui încearcă să-I egaleze şi azi sau chiar să-I depăşească performanţa. Unul din aceştia este bistriţeanul nostru, deja poet consacrat prin calitatea versului, prolixitatea apariţiilor, şi premiile obţinute, concitadinul Gh. Mizgan. Fără a abandona cele ale lumiii tehnice, pragmatice, domnia sa consideră căa sta de vorbă cu muzele este o satisfacţie superioară, după cum cele ale spiritului sunt materiei.
Avem în faţă trei plachete scoase la Editura Nico, Târgu Mureş, a vajnicului poet şi om al culturii Nicolae Băciuţ, recte: ”Piramida tăcerii”; “Clepsidra trrcerii”(cu versiune în limba franceză-tip pagină versus contrapagină”, plus aceelaşi volum tradus într-o versiune britanică. La acestea se adaugă “Ocheanul de catifea”, scos la Editura Nosa Nostra (nu e nicio greşeală, fiindcă ce ştim noi, Cosa Nostra, scoate pistoale şi alte cele. Acest “Ocehean…”conţine în partea sa primă un şir de epigrame spumoase, cu dedicaţie pentru felurite profesii sau pe seama jalnicei noastre democraţii.
“Democraţia stă comodă-n casă,
Hoţia şi Minciuna dimpreună.
Poporu-nghite notele din strună;
Dreptatea doarme beată pe sub masă.”
(Stop cadru)
Bonom, jovial, condescendent, sagace, într-un evamtai larg de cazuistică, Gheorghe Mizgan aduce un suflu proaspăt între poeţii ce cultivă epigrama şi poezia cu tentă umoristică. Destule sunt cazurile când dedică stihuiri unor colegi de breaslă scriitori, în epigrame sau poezii de sine stătătoare: pentru Melania Cuc, Alexandru Oltean, Nicolae Vrăjmaş (un interesant “Acrostih”)..
Celelalte volume continuă într-un fel linia poetică pe care s-a înscris încă de la primele tomuri de poezie, dar într-o distillare superioară a gândului, într-o sondare mai profundă a eului, ambientalului sau misterelor Universului:
“Precauţi paşi prin peştera durerii / Clepsidre adunate-n stalagmite,/ În ritm domol iluzii adormite-/ Bogată stampăa întârzierii…./Înlănţuit între mister şi sacru, / M-ascund în nerostitele cuvinte,/ În cimitirul gândului din minte, / Înfăşurat, captiv în albă haină,” (“Piramida tăcerii”)
Reflexivitatea, dublată de o melancolie subiacentă perpetuă şi discretă poate da măsura de ansamblu a manifestării literar-panseiste a dlui. Gheorghe Mizgan. Sublimarea ambientaului prin metaforă este bine realizată, cu solicitarea gândirii şi capacităţii imaginative a cititorului: “Uvertura lin mă poartă / Gândurile-mi bat în poartă / Prin bătăi gravându-mi soartă ( Manuscris de Marea Moartă.” (“Intangibilul punct”); “E-atâta plăsmuire-n cuvântul ucigaş- / Cartuşe din cuvinte ce scormonesc raţiuni, / Dintr-un zvâcnit de deget al poate fi puşcaş / Ori poate fi armonic liant între naţiuni.” (“Din vârf de condei”).
Varietatea temelor şi tonurilor scuteşte de curgerea monocordă, de natură să erodeze cele mai sublime abordări, introducând noutatea tehnică în definirea fiinţei umane de acum: “Cu toată tehnica niponă, /Tsunamiul vine liniştit; /Măruntă-I specia cu dronă…( Natura-I de nestăpânit.” Dacă filosofii greci defineau mai glumind-mai zâmbind omul ca un “biped fără pene”(printr-o afirmaţie şi negaţie), dl. Mizgan îl asociază dronei (element ce dă multă bătaie de cap strategilor militari sau din cotidian).
Universul poetului nu este pe ansamblu unul încurajator, ci o arenă prea ades catastrofică, dominată de violenţe, adesea irecuperabilă decât pentru puterea eternă a dumnezeirii: “Din înalturi, Doamne, cerne / Ploaia lacrimilor Tale…/ În ogor scaieţi de ură, / Pasul Tău să-I nimicească./ Doamne, fă ca-n arătură / Gândul sfânt să încolţească” (“Rugăciune”)
“Clepsidra trecerii”, cu variantele franceză (traducere Florin Avram) şi britanică (prof. Alina Drăgan) este dovada unei munci de toată lauda, adeseori provocându-mi uluirea pentru reuşita transpunerii.
Considerăm că dl. Gheorghe Mizgan este un poet în toată puterea cuvântului, că poate purta “povara” nu a unor critici, ci mai curând observaţii pentru a produce o breşă în ceea ce se scrie azi şi a rămâne chiar în istoria literară. Este vorba de o idée puternică, cu putere de concluzie, ce dă sens, semnificaţie în finalul fiecărei poezii, aşa cum se face în lirica de înaltă ţinută, care speră să dăinuiască. Desigur şi cadenţele pot fi mult mai riguroase, căci ceea ce noi putem trece cu vederea, criticii literari vor taxa necruţător şi neiertător. Prin abundenţa ideilor, transfigurarea lumii, frumuseţea imaginilor ce sugerează adesea picturalul, avem un excellent poet şi care are şansa de a avea un loc bine definit în lirica naţonală şi chiar dincolo de frontiere, dacă tot e tradus. Este o opţiune posibilă, recomandabilă. Oricum, noi îi adresăm calde felicitări şi dorinţa de a-l vedea în continuă ascendenă literară, căci, aşa cum spuneam şi altădată, “pasărea nu poate fi ucisă decât atunci când îşi opreşte zborul.”