Poetul și trenul. Lui Olimpiu Nușfelean, în amintirea anilor de navetă cu vonotăul spre Liceul Teoretic din Beclean

Vreo doi ani (1954-1956),

după ce familia părinților mei

și-a găsit un refugiu locativ

la Cantonul CFR nr. 41 din satul Chintelnic,

am tot așteptat, ca locomotiva care se vedea,

la doi kilometri, în gara Șieu-Măgheruș,

să vină spre Canton.

Am aflat apoi adevărul și am plâns.

Locomotiva mea era un uriaș castan,

în gara pomenită.

Locomotivele și trenurile au marcat viața mea,

acolo la Canton,

mai ales în anii de navetă spre școala din Beclean

(vreo opt la număr).

Trenul nostru de navetă, la început mixt,

alcătuit din vagoane pentru călători,

alături de vagoane de marfă,

ne culegea din gările spre Beclean

și ne vărsa pe drumul gării din Beclean.

Trenul tractat de o locomotivă cu aburi,

pe ruta Bistrița-Beclean și retur

era garat pe o linie moartă,

în fața unor lungi magazii pentru cereale.

Locomotiva era marea atracție a băieților navetiști.

Mecanicii ei înlesneau unora dintre noi,

să parcurgă drumul către Beclean,

alături de ei, inițiindu-ne în conducerea locomotivei.

După o vreme am fost și eu favorizatul,

am intrat în gara Beclean pe Someș,

la bordul locomotivei, trăind senzația,

că am spart zidurile orașului și l-am cucerit.

Vagoanele garate ale trenului au devenit

locul nostru preferat de adunare, până la reîntoarcerea acasă.

Noi le asaltam ca pe o redută,

cu dulcea complicitate a șefului de tren.

Unii băieți mai descurcăreți și-au procurat

niște chei tubulare și puteau deschide vagoanele.

Tăbăram în spațiile lor ca într-o casă primitoare,

sălășluiam acolo până la ora plecării trenului.

Aici s-au înfiripat idile rafaelice,

se făcea poștă o țigară, se băteau cărțile de joc,

se lecturau romanele de dragoste,

se săruta gâtul unei sticle de bere.

Într-o zi, ,,băiatul ăla înalt din Sfântu”, cum îl numeau fetele

pa Olimpiu Nușfelean, m-a chemat într-un compartiment

al unui vagon, din trenul de pe linia moartă,

a scos din geantă niște foi și mi-a spus:

,,-Hai să-ți arăt ceva!”

Mi-a plăcut caligrafia textului prezentat,

mult mai lizibil decât hieroglifele mele,

apoi mi l-a citit. Era o poezie lungă, pe vreo două pagini,

un fel de baladă, ducându-mă cu gândul la versurile lui Ion Gheorghe.

Am opinat favorabil despre poem,

 apreciam la Olimpiu îndrăzneala destăinuirii

preocupărilor sale poetice.

Eram uimit de lungimea poeziei,

eu scriind texte lirice cam scurte.

De după gardul atâtor ani trecuți,

amintirea mea parcă vine,

de undeva dinaintea erei noastre,

Așa am aflat că Olimpiu Nușfelean era poet.

Timpul a confirmat prin multele lui volume,

spovedania  din trenul nostru de navetă.

Râul lui poetic s-a vărsat ulterior,

pe alte ,,guri de rai” ale talentului său:

proză, eseu, publicistică.

Privind retrospectiv,

aș putea spune că am fost un privilegiat

al mărturisirii unui destin literar

care s-a afirmat pe deplin.

Acea mică ,,oră astrală” de părtășie literară

          este pentru mine,

un fel de prefață, care se scrie singură

în gândurile mele, ori de câte ori,

lecturez un nou volum, semnat de Olimpiu Nușfelean,

poetul din trenul de pe linia moartă.

                                  Ion Radu Zăgreanu