Lecturile din solar

                                                        Picuri de ploaie/ căzând în silabele/ noului poem.

La începutul lui 1990 mi-am făcut rost de o mașină de scris. Aveam astfel șansa de a-mi redacta textele, aș zice ,,la purtător”.

Când a venit primăvara aceluiași an, mi-ar fi plăcut să ,,țăcănesc” la mașina de scris sub un cireș, sub un vișin, ambii plini de flori. Cel mai mult m-a obsedat ideea de a-mi dactilografia gândurile într-un lan de porumb verde, înalt, în plină efervescență de creștere. Mă și imaginam lovind clapele tastaturii, acolo în mijlocul câmpului de porumb aflat la vreo trei sute de metri de casa din Malin. Dacă m-ar fi văzut vecinii, cu certitudine ar fi spus că  a înnebunit profesorul de pe strada lor. N-am făcut pașii necesari ca această dorință să bată din aripi. Regret acum. Un  laptop este prea silențios, n-ar mai avea nici un farmec să-l porți printre rândurile de porumb.

Desele ploi din iunie, anul acesta, m-au găsit de multe ori în solariul refăcut și mărit. Căderea picurilor de ploaie pe folia lui, mi-a sugerat un plan. Să aduc în solar un mic fotoliu, iar atunci când va ploua îndelungat, mocănește, să îmi continui lecturile și scrisul acolo. Minunată și inutilă plăcere! Lecturile mele din solar, în preajma castraveților, a roșiilor, a ardeilor, urcând dealul rodului, deveneau fascinante.

Și fiindcă am pomenit de ploaie, nu se poate să nu-mi fugă gândul la poeziile lui George Bacovia, atât de ,,umede” uneori. Aș aștepta apoi să apară regretatul poet și publicist târgoviștean, Mihail I. Vlad aducându-mi din biblioteca mea volumul ,,Poezii” ( Editura ,,Pentru Literatură”, 1968) al lui George Bacovia. Cartea respectivă are coperțile negre, trainic cartonate. Ineditul acestui volum constă în faptul că filele lui sunt grupate câte două, marginea lor nu este tăiată.

Când eram profesor la Parva și Mihail I. Vlad se abătea pe la mine, dialogurile noastre nocturne, în compania unor ,,frumoși nebuni” se încheiau cu citirea unor texte poetice bacoviene, cum spuneam noi din ,,Evanghelia după Bacovia”. Luam ,,cartea neagră”, o deschideam aleatoriu, îmi băgam mâna în spațiul dintre două file netăiate și citeam versurile de o parte și de cealaltă a celor două pagini.  Gestul meu era interpretat  ca o mângâiere a sufletului poetului. În acele momente vindeam celor de față  liric al poetului. Plata era căderea în tăcere. Volumul trecea de la unul la altul până se spărgea întâlnirea noastră, sub ploaia sonoră a versurilor bacoviene.

Să relecturezi, ca un licean ,,Lacustră”, deși o știi pe de rost, într-un solar, în timp ce picuri de ploaie căzând pe folia acestuia, se aseamănă întrucâtva cu țăcănitul mașinii de scris, la care vroiai să oficiezi într-un lan de porumb verde, înseamnă încă un prilej de  ,,exerciții de nemurire”.

Deoarece, de la o vreme tot mai mult, prezentul  meu se asociază cu retrăirea unui timp trecut, mă revăd în postura de elev al Liceului Teoretic Beclean când făceam naveta cu trenul spre orașul ,,Șarpelui albastru”. Trenul nostru, la începu mixt, adică avea în componența lui vagoane de marfă și vagoane pentru persoane, pe relația Bistrița-Beclean pe Someș și retur, era garat pe o linie în apropierea magaziilor de cereale. Când aveam ore mai puține sau când o mai șterpeleam de la ultimele cursuri, ne adăposteam în trenul nostru. Aveam de la prietenii noștri ceferiști chei speciale pentru a deschide vagoanele. Când ploua lung, scoteam din buzunarul uniformei, nelipsitul volum de versuri bacoviene (colecția ,,Cele mai frumoase poezii”,1963) și citeam în timp ce ploaia suna pe acoperișul vagonului.

Pasiunea mea pentru lirica lui George Bacovia a rămas aceeași. Doar spațiul preferat al lecturilor este altul.

Între adolescentul din trenul tras pe o linie moartă și eu, cel de azi, a căzut o  halcă bună de timp, dar ea atârnă în cârligele vieții mele. Cele două secvențe temporale ar putea fi, ca să dau o explicație ușor didactică, cele două file netăiate, din cartea lui George Bacovia. Între ele ar putea  fi auzit lătratul ,,nenăscuților  câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră.” (Nichita Stănescu -,,Cântec”).