Poezia lui Aurel Bodiu

Cunoscut cercetător în domeniul etnologiei, apropiat al meleagurilor judeţului nostru prin studiile publicate, profesorul universitar Aurel Bodiu este şi un apreciat poet. Mărturie în acest sens stau cărţile publicate de-a lungul timpului. Ne vom opri însă asupra volumului „Ceaţă pe muzică veche”, apărut la Editura Limes. Cartea este structurată precum riturile poporului român, printr-o serie de iniţieri, astfel încât cititorul trebuie să aibă curajul de a pătrunde în lumea frumoasă a poeziei: „Sunt douăsprezece porţi, cine are/ curajul să le numere, cunosc cifrul/ eu o să mă ascund redevenind iarăşi timp/ de aceea mi-e frică să mă nasc”.
În ciclul „Genesis” ne întâlnim cu cele şapte zile şi tot atâtea poezii. Dacă ziua întâi este o filă albă, aşa cum era şi pământul înaintea creaţiei, începând cu ziua a doua lucrurile se conturează: „m-am temut că vei muri înverzind/ timpul ca un zid/ prinde ferestre”. În ziua a treia lucrurile încep, în viziunea poetului, să se distingă, astfel încât ziua se desparte de noapte şi lumina de întuneric: „şi a fost seară/ şi a fost dimineaţă/ când toate bucuriile s-au decolorat”. În ziua a cincea apare libertatea: „şi l-am izbit şi l-am lăsat să zboare/…/ ţărână înflorită eşti/ robită de dorinţa/ de-a asculta cum te respiri rebelă”. Ziua a şaptea este cea decisivă: „ridică împrejur ochii tăi, iată vin zilele”. Urmează ciclul „In medias res”, în care „între două iluzii, linia de aur/ agăţată de crengi” ne poartă spre înaltul cerurilor, acolo unde: „capul de înger arde în/ maşinăria nopţii/ deasupra caselor cu chirii/ zeul e la locul lui”.
Venind din latura cercetării, Aurel Bodiu ştie să jongleze cu superstiţiile şi credinţele poporului, astfel încât lucrurile capătă, în poezia sa, un alt contur: „cu neputinţă sunt lungi spectre ce/ îşi văd poemul/ ca un sughiţ al zvonului/ care se scurge din meduze”. Ca un martor al vieţii, poetul aduce în faţa noastră trăirile actuale: „poemele acestea de pe cutii de bere/ foile albe, programele pe dischete/ foile negre cu câteva ideograme/ alerg cu sandaua după fluturi”. În toată această atmosferă, cerul acoperă vederea întru aşteptarea unui nou început: „Doamne, m-am semănat în putrezire/ şi m-am înviat în lumină/ m-am semănat în ruşine/ şi m-am înviat în slavă/ m-am semănat în slăbiciune/ şi m-am înviat în putere”.
O poezie a strigătului, în care memoria îşi pune amprenta asupra creaţiei atunci când „cântecul ce a îmblânzit fiarele/ e mărturia triumfului”. În acest spaţiu al sacralităţii cuvântului, ciclul „Finis” aduce apropierea de Dumnezeu: „aşadar, port zeul pe cerul gurii/ din reci oglinzi coborâtor/ şi bucuratu-m-am foarte căci/ înăuntrul chipului vorbeşte prin/ cele două capete ale lumii”.
O poezie ca un legământ cu strămoşii, o metamorfoză a gândurilor poetului Aurel Bodiu.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5