Portret al artistului la tinereţe fără bătrâneţe

La mai bine de cinci decenii de la debutul în presă, Melania Cuc are prospeţime, ritm, într-o desfăşurare literar-artistică de invidiat, dar şi de luat în seamă ca artă a locuirii poetice în lume. Ca model.
Cu disponibilităţi diverse, jurnalist (o viaţă), poet, prozator, pictor, Melania Cuc se întrece pe sine cu energii nebănuite, cu dorinţa de a nu da clipei răgaz să se risipească.
I-am admirat ingeniozitatea, disponibilitatea, angajamentul, devotamentul, solidaritatea, atât în teritoriul cultural, cât şi în cel al relaţiilor umane.
I-am fost „însoţitor” în multe dintre „aventurile” sale editoriale din ultimii ani, am citit-o pe îndelete, cu plăcere, uitând adesea, furat de frumuseţea textelor, că sunt editor, că am responsabilităţi legate de acurateţea conţinuturilor, pentru că, în vârtejul creaţiei, Melania Cuc încăleca adesea literele, chiar avea un flux năvalnic al ideilor şi metaforelor.
Cred că avem de a face cu o capacitate creativă care iese din tipare, în registre ale spontaneităţii şi strunirii verbelor, oricât de larg ar fi fost orizontul rostirii.
Dacă versurile sale se lasă ademenite de tentaţii criptice, naraţiunile sale au desfăşurări bine structurate, în scenarii riguroase, de destule ori în derulare cinematografică.
Melania Cuc ştie să împace articolul de presă cu poezia, proza, eseurile şi pictura sa, fie că e vorba de volute postmoderniste, fie că e vorba de fidelitatea faţă de izvoadele iconografice.
Biografia literară a Melaniei Cuc are foarte multe reuşite, mult mai multe decât o critică obosită şi sufocată de prea multe responsabilităţi cotidiene le-a relevat până acum. Chiar dacă mulţi s-au exprimat în privinţa scrisului său, iar multe premii stau mărturie a aprecierii şi recunoaşterii unui statut literar exemplar.
O nouă carte a Melaniei Cuc nu mai poate surprinde pe nimeni. E în firescul lucrurilor. Ea ne-a obişnuit în ultimii ani cu un ritm editorial în forţă, într-un fel parcă recuperator, pentru că nu toate împrejurările vieţii i-au fost favorabile scrisului.
Nu s-a impacientat şi s-a purtat ca şi cum, la un moment dat, s-a născut a doua oară prin scris, prin pictură.
Acum, metaforic, Melania Cuc reuşeşte să „meargă pe apă”. Adică a ajuns la acel prag al înţelegerii lumii, încât, fără urmă de misticism, să-şi asume o condiţie cristică, în care minunea înfăptuită de Mântuitor să fie posibilă şi pentru cei ce cred în cuvânt. Iar „marea” biblică să fie „marea de cuvinte”.
„Mersul pe apă” al Melaniei Cuc confirmă încă o dată că autorul se respectă pe sine, adăugând încă „o piatră pentru templul” ei, consolidând şi confirmând investiţia de încredere a celor care au crezut în valoarea literară, dincolo de vremi, de circumstanţe şi de jocuri de culise sau de polită literară.
Ele trec, cărţile rămân!