Pr. Alin Ciprian Cîndea: Eu nu merg la “popa” să mă spovedesc

Fiind în post, oamenii mai discută între ei și despre lucruri spirituale. Unii spun că merg să se mărturisească, alții refuză ideea și încearcă să se justifice. Adesea auzim această expresie: eu nu merg la “popa” să mă spovedesc. Și au dreptate. Niciunul dintre noi nu merge la preot pentru a se mărturisi. Mergem în fața Domnului, în prezența unui martor, care este preotul, și-i cerem iertare Bunului Dumnezeu pentru lipsa de iubire față de El și față de aproapele, mărturisindu-ne păcatele.

Preotul confesor nu are calitate de judecător și nici cea de super-om care împarte dreptatea lui Dumnezeu; nu a murit el pe cruce pentru păcatele noastre. Este doar un slujitor și nicidecum un curios care abia așteaptă să vadă ce a mai făcut unul sau altul. Nu se află în scaunul de spovadă pentru că ar vrea să ne știe păcatele, le are pe ale lui și mă gândesc că-i sunt suficiente. Fiecăruia îi este greu deja să-și ducă propria cruce și să se lupte împotriva propriilor ispite, nu cred că cineva este curios de păcatele altcuiva. Rolul preotului este cu totul altul. Acela de a ne ajuta să ne mărturisim cum se cuvine, de a ne îndruma și de a-și exercita puterea cu care a fost înzestrat în virtutea preoției sale: de a dezlega ceea ce Dumnezeu iartă. 

Dar poate nu ai curaj

În realitate, cei care nu au mai fost de mult să se mărturisească poate au uitat sau nu au experimentat niciodată grija pe care Biserica trebuie să o aibă față de ei. Papa Francisc, la începutul pontificatului său, ne amintea de această grijă: “Biserica are nevoie mai mult ca oricând să-și exercite capacitatea de a îngriji rănile şi de a încălzi inima credincioşilor, de apropierea, de proximitatea. Eu văd Biserica precum un spital de campanie după o bătălie. Este inutil să-l întrebi pe un rănit grav dacă are colesterolul mărit şi glicemia crescută! Trebuie să-i îngrijim rănile. Mai apoi vom putea vorbi despre toate celelalte.” 

Mulți cred că sunt prea păcătoși și că pentru ei nu mai există iertare și că locul lor nu este în Biserică. E fals. În aceste condiții, mai mult ca oricând, trebuie să mergeți la Biserică și să trageți un preot de mânecă pentru a-i spune că doriți să vă spovediți; că nu vreți să fie o spovadă făcută în grabă, ci să stea să vă asculte pentru că aveți multe să-i spuneți. Și o să vă asculte. 

Nimeni nu este prea păcătos pentru Cristos și slujitorii lui. Amintițivă de Pavel, cel care era un mare persecutor al creștinilor, cum a fost iertat și îndreptat în urma întâlnirii lui Cristos pe drumul Damascului. Și cum frații creștini l-au primit cu multă iubire în urma convertirii sale. Cum, în pofida atitudinii greșite a lui Pavel, care ar fi merita o pedeapsă, Domnul, care este fidel și iartă mereu un fiu căit, și-a manifestat iubirea sa ca ”aceea a unui tată și a unei mame care se înduioșează până în adâncul măruntaielor față de propriul copil”. 

Gândiți-vă ce a trăit Pavel în acele momente... Pe fondul acelei emoții puternice de bucurie, bucuria de a fi iertat, și de a primi cu totul altceva decât se aștepta: în loc de răzbunare iubire. În urma acelui eveniment, în mintea lui Pavel se înregistrează în mod privilegiat ceva ce-i va călăuzi viața și mai târziu o va scrie în epistola către Romani (capitolul 8, versetul 15): nu am primit un spirit de sclavie, ca să ne fie din nou teamă, ci am primit Spiritul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată! 

În astfel de condiții începe drumul lui Pavel cu Cristos cel Înviat, și treptat va înțelege că nu trebuie să se mai teamă, că este în mâna lui. Bucuria evangheliei i-a umplut inima. Aceeași bucurie umple inima și viața celor care se întâlnesc cu Cristos. Cei care se lasă mântuiți de El sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naște și se renaște bucuria. (Evengelii Gaudium)

Și noi suntem chemați la aceeași bucurie. De ce să rămânem prizonieri fricii? Am fost sau suntem mai înverșunați împotriva Domnului decât Pavel? Ne-am lepădat de El precum Petru, corifeul învățăceilor? Am păcătuit? Să nu cădem în disperare. Să alergăm în brațele Lui, să ne încredințăm mâinilor sale, Bisericii sale. El ne cheamă nu pentru ceea ce suntem ci pentru ceea ce vrea să facă din noi. Vrea să ne modeleze, să ne redea chipul după care am fost creați, să ne transforme.

Gândiți-vă ce s-ar fi ales de Pavel dacă din cauza fricii sau a temerilor sale nu ar fi răspuns chemării lui Cristos? Nu ar fi cunoscut iertarea, nu ar fi primit botezul, nu ar fi experimentat pe deplin iubirea Lui. De ce să stăm departe? De ce să nu avem curajul de a ne apropia de Cel care ne vrea liberi.

Liberi, reînnoiți în dragoste și uniți cu Dumnezeu

Mărturisirea ne separă de rău și ne unește cu Isus Cristos, învingătorul răului! Asupa Lui moartea și păcatul nu mai au nici o putere, iar noi devenim părtași la victoria sa (1 Ioan 5, 14). 

Recunoscând faptul că în viețile noastre am săvârșit și păcate, ne deschidem sufletele pentru a primi de la Isus iertare și ajutor pentru a ne trăi cu adevărat viața. Chiar dacă suntem uneori descurajați, ne putem încrede în Isus: el este cel care ne va ajuta! 

Reînnoind în mod regulat relația noastră cu Domnul, ne reorientăm viața de zi cu zi spre o viață împlinită în Dumnezeu. Cerându-i iertare lui Dumnezeu, scopul nu este să ne învinovățim, ci să ne reînnoim dorința de a-L iubi, în timp ce ne deschidem ochii spre greșelile comise. 

Să mergem să ne spovedim din dorința de a renaște la o viață de iubire manifestată prin fapte și traită în adevăr în viața de zi cu zi. Datorită iertării lui Dumnezeu, ne unim cu El într-o legătură a dragostei care ne umple inima cu bucurie, precum lui Pavel. Iar tandrețea lui Dumnezeu va străluci pentru noi și o vom putea împărtăși!

Mărturisirea ne transformă în adâncul inimii noastre, dacă o facem serios. Fiecare pas care este făcut cu iubire, cu pace, cu dreptate, cu milă ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Și sacramentul mărturisirii este unul dintre ele. Dumnezeu ne ia în serios acest act, sper să devină la fel de serios și pentru noi.

Pr. Alin Ciprian Cîndea