Pr. dr. Maxim Morariu: Când recunoaștem ce înseamnă prezența Lui Hristos în viața noastră, ne definim pe noi înșine

Iubiții mei,

Așa cum prevedea practica Legii Vechi, la patruzeci de zile după naștere, Hristos a fost adus în templu. Părinții lui au oferit jertfele cuvenite, împlinind astfel rânduielile. Aici, Fiul lui Dumnezeu a avut parte de câteva întâlniri speciale. Dreptul Simeon și proorocița Ana îl vor întâmpina. Ambii vor fi încântați de întrevedere. Pentru bătrânul care participase, conform tradiției, la traducerea Septuagintei, întrevederea are un mesaj aparte. Vine să vorbească despre împlinirea proorociei lui Isaia. Cea care vorbește despre Fecioară și nașterea pruncului. Și să-l întărească în credință. De aceea, el ține să ofere o mărturie de credință la sfârșitul momentului.

În plus, se convinge că cea căreia refuzase să-i recunoască unele calități, există. Stă chiar în fața lui. De aceea, ține să-i vorbească. Să i se adreseze direct. Și chiar să-i vestească anumite lucruri care se vor întâmpla în viitor. Îi arată că prin sufletul ei va trece sabie. O lasă să înțeleagă că sfârșitul vieții pământești a lui Hristos nu va fi scutit de neplăceri. Că nu va fi unul fericit, cel puțin aparent. Cuvintele sale nu o sperie. Dimpotrivă. Sunt păstrate în inima ei, precum mărturisește Evanghelistul.

Iubiții mei,

Dincolo de aspectul propriu zis al întâmpinării lui Hristos de către dreptul Simeon și proorocița Ana, Praznicul de astăzi vine să ne vorbească despre aspecte de actualitate. Aidoma bătrânului din narațiune, suntem și noi chemați să-L întâmpinăm pe Domnul. O facem de fiecare dată când participăm la slujbele Bisericii. Sau ori de câte ori un semen suferind găsește la noi alinare, sprijin și ajutor. Căci, în astfel de momente, Domnul iese vine înspre noi. Nu de puține ori ne iese în cale. Ne așteaptă să-I sesizăm prezența. Să-I spunem bun găsit și să mărturisim bucuria pe care ne-o pricinuiește orice întrevedere. Aidoma lui Simeon, suntem chemați să aducem mărturisire cu privire la divinitatea Sa. Nu pentru că Domnul ar avea nevoie ca noi să facem acest lucru, ci mai degrabă pentru că noi înșine avem. Căci abia atunci când recunoaștem ce înseamnă cu adevărat prezența Lui în viața noastră, ne definim pe noi înșine. Căpătăm deplinătate. Decupați de divin, suntem, oricât de greu ni s-ar părea să acceptăm acest lucru, incompleți. Orbecăim prin întunericul lumii, împiedicându-ne constant de feluritele nade întinse de diavol. În plus, atunci când ne găsim în vecinătatea Sa, nu putem să nu ne bucurăm din plin și de prezența Maicii. Să-i vorbim, așa cum a făcut-o bătrânul a cărui etate străbătuse veacurile. Nu pentru a-i spune că prin sufletul ei va trece sabia. Ci pentru a-i cere iertare pentru toate pumnalele pe care, prin răutățile și micimea noastră de suflet, le-am îndesat în inima ei. Și a o ruga să revină în sufletul și viața noastră. Spre a ne ajuta să ne apropiem mai mult de Fiul ei și a le permanentiza amândurora prezența în viața noastră. A pregusta Raiul. Căci acesta este, cu siguranță și sentimentul pe care l-au avut și cele două chipuri de lumină care înfrumusețează Praznicul de astăzi. Îndrăzniți!

Vă îmbrățișează cu inima de dincolo de baltă, al dumneavoastră,

Maxim Morariu