Pr. Maxim Morariu: Să-I facem loc Stăpânului să sfarme întunecimile, grijile și îndoielile

Iubiții mei,
Praznicul de astăzi e atât de important, iar mesajul pe care-l transmite atât de complex, încât s-ar putea vorbi cu certitudine zile în șir despre ei. De aceea, n-am pretenția unei abordări ehaustive și nici a trecerii în revistă a bogatei literaturi, mai vechi sau mai noi, ce i-a fost dedicată. Doresc doar să vă pun la inimă câteva gânduri în legătură cu minunata provocare sinestezică pe care o lansează el.
Hristos, pecetea celor două Testamente, se afișează astăzi în compania unor oameni aparte din vremurile de altădată: Moise și Ilie. Nu pentru a-i impresiona pe ucenicii care-L însoțeau. Aceștia îl adorau deja și la vreme de prigoană, oricum vor da dovadă de o credință șubredă. Învățătorul știe asta. O face și pentru ei. Da. Pentru a le da ulterior, când vremurile vor permite, răgazul unor frumoase asocieri ce să-i fortifice întru credință. O face însă pentru El șipentru noi. Pentru a confirma că vine să continue Legea veche și să o plinească. Mai e însă un aspect important. Ilie și Enoh sunt singurii despre care se știe sigur că nu au cunoscut moartea trupească. Cât despre Moise, nu se știe unde a fost îngropat, din motive de prudență mistică, s-ar putea spune. Nu cumva, prezența celor doi vine să aducă mărturie tocmai cu privire la inactivarea morții în prezența Fiului lui Dumnezeu? Poate că nu ar strica să medităm nițel și la acest aspect.
Mai e apoi un altul, tare important. Chipul lui Hristos e unul transfigurat. De-o bucurie luminoasă. Una dătătoare de bine, a cărei prezență ar vrea-o Petru permanentizată. De-altminteri, Dumnezeu nu poate să se prezinte altfel decât într-o ipostază luminoasă. De-o strălucire contagioasă, ca să folosim, e drept cu o altă ocurență, un termen atât de uzitat în ultima vreme. E drept, are și alți ași în mânecă, de care se folosește când se arată lumii. Lui Moise i se arată în ceea ce urmează după vuiet, iar lui Ilie într-un vânticel călduț. Efectul e același. Apropierea lui face inima să vibreze. Să tresalte! De bucurie, însă nu de-o bucurie egoistă. În preajma lui Dumnezeu, omul își descoperă cu adevărat vocația deplinătății în iubirea celuilalt. Simte nevoia să învețe, ca un copil setos de cunoaștere, de la adulți. Și învață de la Profesionistul prin excelență!
Iubiții mei,
În aceste vremuri complexe, ați alternat de bună seamă, așa cum am făcut-o și eu, stări și sentimente ciudate. S-au învălmășit peste sufletele noastre lumini și umbre. Griji și bucurii au dat năvală, fiecare pretextându-și locul fruntaș acolo. În prezența Lui Dumnezeu, toate se scaldă într-o baie transfiguratoare și se transformă în lumină. Așa cum în preajma soarelui, oricât de opac ar fi un obiect, tot se împărtășește de lumină și ajunge s-o reflecte. Depinde de noi dacă lăsăm ca în inimile noastre să se strecoare, fie și pe șoptite, prezența divină, spre a transforma negura în luminiș. Să nu ne fie teamă” Spre deosebire de soarele astronomic, Divinul nu produce răni, arsuri sau insolații, ci le tămăduiește! Dacă o vom face, vom păți ca Petru. Vom ajunge să ne dorim să nu mai plece. Iar dacă corifeul n-a avut cadrul logistic de a permanentiza întâlnirea de pe Tabor, noi avem. Inima noastră e un locaș numai bun pentru primirea lui Dumnezeu. Se cere doar primenită, din vreme în vreme. Să-I facem loc Stăpânului să sfarme întunecimile, grijile și îndoielile și să ne transforme în vase ale unei molipsitoare bucurii. Să-L primim ca oaspete, iar mai apoi ca tovarăș de drum. Să facă să se reverse din noi, ca din vasul cu mir de alabastru, miresme plăcute asupra întregii lumi!
Sus să avem inimile!
Vă îmbrățișează cu drag,
Al dumneavoastră,
Maxim Morariu