Pr. Iuliu-Marius Morariu: Fără Cruce, nu există Înviere și nici Nașterea nu-și mai are sens!

Iubiții mei,

Sărbătoarea de azi e una cu relevanță aparte. Nu degeaba e clasată în rândul Praznicelor Împărătești, alături de momente precum Nașterea sau Învierea Domnului. Căci fără Cruce, nu există Înviere și nici Nașterea nu-și mai are sens!

Dincolo de relevanța istorică a momentului pe care-l aduce în atenție, căci e legată de redescoperirea lemnului Sfânt după ce vreme de mai multe secole fusese luat și ascuns de către perși și de faptul că Patriarhul Ierusalimului a binecuvântat atunci, bucuros, mulțimea cu aceasta, Înălțarea Sfintei Cruci vine să vorbească și despre altceva. Despre paralelismul existent între ea și șarpele de aramă. Așa cum în vremea lui Moise, evreii trebuiau să privească înspre acesta spre a se tămădui, suntem chemați și noi astăzi a privi înspre dânsa de fiecare dată când suntem în nevoie. Tot tămăduire ne oferă și nouă Cel ce s-a răstignit pe ea. E suficient să-I cerem asta.

Evenimentul mai vorbește apoi și de metamorfoza care a existat, la nivelul percepției și a mentalului colectiv, în ceea ce privește un instrument de tortură. Căci da, crucea era în vremea lui Hristos modalitatea cea mai înjositoare și mai dureroasă de a muri. Până și borfașii de rând puteau beneficia de decapitare. Iar aceasta era socotită o moarte ușoară și onorabilă. Nu cumva, prin faptul că alege Crucea, Domnul însuși ne atrage atenția menirea noastră de creștini e aceea de a lua mereu pieptiș dealul cel mai abrupt? De a merge mereu pe drumul cel mai greu și mai spinos, după modelul oferit de El?

Crucea ne mai vorbește și despre alte două lucruri aparte. Despre părăsire și dragoste. Culmea, le adună laolaltă, în ciuda contradicției care există între ele. Căci nicăieri nu s-a simțit Fiul mai părăsit decât acolo, pe Golgota, când lăsat în bătaia vânturilor și înălțat deasupra mulțimii simțea cum i se scurge, picur cu picur viața din Dânsul. I-o va mărturisi și Tatălui, arătându-I că din perspectivă umană, suferința aceea nu e deloc ușoară. Și totuși, nu-i imposibil de dus. Și despre dragoste, căci nicăieri ca pe Cruce n-a îmbrățișat Hristos mai frumos și mai deplin lumea-ntreagă. Brațele lui, întinse la maximum, ne cheamă la pieptul său. Așa cum o mamă-și cheamă copiii ce hălăduiesc prin depărtări și-i strânge în brațe înlăcrimată, bucuroasă că-i are din nou acasă după ce i-au lipsit tare mult! Iar sângele ce se scurge din încheieturile lui e balsamul tămăduitor al tuturor durerilor noastre sufletești. Cel menit să curețe păcate, răni și dureri și să ne bine înmiresmeze sufletele.

Poate tocmai de aceea, poporul a ajuns să iubească atât de mult Crucea și să-i confere o atât de puternică prezență în viața lui. Cruce e parcursul vieții unui om. Și noi dorim să mărturisim prin aceasta, pe de-o parte că greutățile nu le ocolesc și că le asumăm responsabil. În același timp, arătăm astfel că în biografia noastră sunt chemate să se interfreze două planuri, ca în cazul ei: divinul și umanul. Căci limitată doar la cel terestru, viața-și pierde seva și motivația și devine o povară. E posibil ca unii dintre dumneavoastră să știți chiar mai bine decât mine acest lucru. L-am simțit și eu pe propria-mi piele, nu de puține ori!

Așadar, Înălțarea Crucii e un eveniment-mărturie și îndemn deopotrivă. Ne arată înspre Cine trebuie să privim. De unde ne vine scăparea. Ne binecuvintează, căci tot mereu Crucea este un instrument al binecuvântării. Hristos o transformă din lemnul de tortură, în Pomul vieții. Și ne-ndeamnă să ne asumăm așa cum se cuvine. Așa cum Domnul a asumat-o pe ea și noi trebuie să ne asumăm Crucea vieții. Odată ce-am făcut-o, primim un vajnic ajutor la căratul ei. Domnul însuși vine să ne-ajute să nu ne-ncovoiem prea tare spatele sub povara ei. Îndrăzniți!