Pr. Vasile Beni: Orbirea sufletească duce la invidie şi clevetire

Textul Evangheliei duminicii a şaptea de după Rusalii: „În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor”-Matei cap.9,27-35.

Dragi credincioşi!

Ne aflăm în Duminica a şaptea după Rusalii, zi în care Biserica ne pune în faţă minunea vindecării a doi orbi şi a unui mut îndrăcit, după ce mai înainte Mântuitorul tămăduise şi pe paraliticul din Capernaum. De amintit este faptul că înainte de a-i vindeca pe cei doi orbi, Iisus Mântuitorul mai întâi le verifică credinţa. „Credeţi că pot să fac aceasta (să vă redau vederea fizică)? - întreabă Mântuitorul. Da, Doamne, I-au răspuns ei”. Atunci El S-a atins de ochii lor şi a zis: „După credinţa voastră fie vouă!” (Matei 9, 28-29). Şi urmează, apoi, încă o minune relatată de Evanghelia acestei zile: tămăduirea unui „mut, având demon” (Matei 9, 32). Pentru că „fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 33). Relatarea evanghelică a acestei zile se încheie cu reacţia celor prezenţi: a celor mai mulţi care se „minunau”, spunând: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel (nu s-a văzut o asemenea minune)” (Matei 9, 33); dar şi a câtorva farisei, care din invidie nu făceau altceva decât să-L calomnieze pe Mântuitorul şi să spună: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei 9, 34). 

Şi de aceea, în continuare, aş dori să mă opresc la trei păcate care se pot desprinde din textul acestei Evanghelii:

1.Orbirea sufletească. Care este un păcat care ne cuprinde pe mulţi dintre noi şi care are ca şi punct de pornire păcatul.  Şi este acea întunecare şi înrobire a sufletului prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti. Iar în primul rând este necredința, apoi îndoiala în credință, deznădejdea, mândria, uciderea trupească și sufletească, ura și mânia dintre oameni, divorţul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beţia, lenea şi altele. Toate păcatele sunt boli ale sufletului, care îl aruncă în orbire şi nesimţire, iar trupul, în boli grele şi fără leac. Şi dacă nu părăsim păcatele care ne robesc prin căinţă, Spovedanie şi înnoire duhovnicească, orbirea sufletului, ca orice boală, duce la moartea sufletească şi la osânda sufletului în chinurile iadului. Care sunt semnele orbirii sufletești? Multe ar fi, însă mă opresc la două dintre ele, pentru că din  acestea se desprind multe și nenumărate semne ale orbirii sufletești.

a. „Ne-vederea lui Dumnezeu”. Este primul semn al orbirii sufletești în viața fiecăruia dintre noi. Pentru că un om care nu îl vede pe Dumnezeu săvârșește păcate. Iar prin păcat, atunci când îl săvârșim, ne opunem voii lui Dumnezeu care ne îndeamnă la fapte bune.

b.Necredința-Orbirea spirituală vine din necredinţă şi din împotrivirea faţă de Dumnezeu. Pentru că un om care este necredincios nu poate să-l vadă pe Dumnezeu care a creat această lume și la care îi poartă de grijă.

2.Invidia. Ştim că noi avem foarte multe păcate, spunea Mitropolitul de vrednică pomenire Bartolomeu pe care le știm, le avem pomenite prin cărțile noastre de slujbe, dar este unul, un păcat pe care îl băgăm în seamă mai puțin: Invidia. De multe ori ne întrebăm: de ce m-o fi urând acest om, că nu i-am făcut niciun rău? Nici măcar nu m-am ocupat de el, nu intră în raza preocupărilor mele și totuși mă vorbește de rău, mă înțeapă scrie în ziar împotriva mea, ce-o fi având? Și nu-ți dai seama că singurul tău păcat față de el și față de alții este acela de a fi mai bun decât el sau decât mulți alții. Alt păcat mare! Aceasta se întâmplă și în anii de școală, iei note bune, devii premiant pe merit, pentru că tu înveți, pentru că muncești, pentru că nu pierzi vremea și dintr-o dată simți că jumătate din clasă te invidiază. Dar nu invidia în sensul bun al cuvântului, o invidie pozitivă, invidiezi pe cineva că și tu ar trebui să-l ajungi din urmă, îți dai seama că ești mai în urma lui și că va trebui să-l ajungi, dar există invidia destructivă care te macină, care te roade ca un vierme și care practic ți-l face dușman fără ca el să-ți fi fost dușman și începi să-l urăști. Hai să ne aducem aminte că prima crimă din lume s-a datorat invidiei, este crima lui Cain care l-a ucis pe fratele său Abel. Iar în Evanghelia de astăzi, fariseii îl invidiază pe Mântuitorul că a săvârşit aceste minuni.

3.Clevetirea. Dumnezeu ne-a lăsat acest simţ al vederii, nu numai pentru a privi şi observa în jurul nostru, ci şi pentru a vedea sau a ne vedea mai întâi propriile slăbiciuni şi păcate. Aceasta o spun pentru că de cele mai multe ori suntem obişnuiţi să avem în faţă „grija” pentru păcatele altora, spre care suntem „aplecaţi” şi tentaţi să vedem şi de fiecare dată să criticăm, să judecăm, să arătăm cu degetul. Cât priveşte propriile păcate, nu numai că nu vrem să le vedem, dar le şi ţinem ascunse, fără a avea tăria de a le mărturisi în Spovedanie. Un astfel de om este mut în ceea ce priveşte păcatele sale şi foarte „grijuliu” cu păcatele altora. După cum spune o vorbă din bătrâni, „fiecare om poartă în spate două desage: în desaga din spate fiind propriile păcate adunate în viaţă şi care apasă greu în conştiinţă, devenind de nesuportat - şi cu toate acestea nu şi le vede; iar în desaga din faţă, păcatele altora, care oricât de mici ar fi, omul se găseşte să fie cel mai aspru judecător. De aceea, ori de câte ori vedem păcatele semenilor, suntem tentaţi să-i judecăm şi apoi să-i clevetim. Mici şi mari, de toate vârstele, bărbaţi şi femei, aparţinând tuturor categoriilor sociale, toţi clevetesc. În casă, pe drum, la serviciu şi, în general, în toate ungherele societăţii, părând a fi o preocupare nevinovată, ba chiar normală şi la ordinea zilei. „Nicio plagă nu-i atât de răspândită ca patima clevetirii. Ea vorbeşte toate limbile, toate dialectele... E oaspetele celui mai corect fariseu şi al celui mai de rând vameş; deopotrivă ea ştie să fie brutală şi să zâmbească dulceag... Ea e pretutindeni şi întotdeauna”, astfel o descrie un scriitor apusean.

De fapt, ce înseamnă a cleveti? Înseamnă a defăima, a ponegri, a da pe faţă scăderile ce ţin de intimitatea pe care fiecare este normal să o aibă; „descoperiri de fapte ce nu trebuiesc spuse, născociri, exagerări, adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni spuse de-a binelea, şoptiri strecurate la ureche”. Sfânta Scriptură, vorbind despre clevetire, ne spune: „Gura clevetitorului este mai dulce ca untul, dar în inimă poartă războiul. Cuvintele lui sunt mai alunecoase ca uleiul, dar când ies din gură sunt ca nişte săbii” (Psalmul 55, 21); sau „limba (clevetitorului) este şi ea un foc, o lume de nelegiuiri. ... Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de otravă de moarte” (Iacov 3, 6; 8). Ca să vă daţi seama cât de rea este patima aceasta a clevetirii, gândiţi-vă puţin la ura ce o aveau iudeii pentru proorocul Ieremia. Pentru mustrările pe care proorocul Ieremia le făcea poporului care se înstrăina tot mai mult de Dumnezeu, prevestind dărâmarea Ierusalimului, conaţionalii lui îl batjocoreau - „nebunul” - pentru că nu-l mai puteau suferi; şi au făcut îndemnul: „Haideţi să-l ucidem cu vorba” (Ieremia 18, 18). Şi, într-adevăr, clevetirea nu numai că terfeleşte demnitatea unui om, ci ea poate duce la ceartă, duşmănie şi tot felul de manifestări necontrolate între oameni.

Să nu fim orbi sufleteşte, să nu invidiem şi să ne ferim de a cleveti fiecare dintre noi, căci prin cuvântul care ţi-a zburat de pe buze şi pe care nu-l mai poţi întoarce, ai făcut două mari păcate. Întâi, ai smintit pe alţii cu vorbele tale şi ai ponegrit cinstea aproapelui. Aceia îl vor judeca şi ei, îl vor osândi, îl vor cleveti mai departe la alţii şi îl vor urî şi dispreţui din cauza ta. Al doilea, te-ai făcut judecătorul lui, judecându-l în locul lui Dumnezeu, singurul Care are dreptul de a judeca.

Amin!

Pr.Vasile Beni