Pr. Vasile Beni: Cum este viaţa unui om care nu-l vede pe Dumnezeu

Textul Evangheliei la Duminica 31 de după Rusalii  „În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un om ședea lângă drum, cerșind. Și auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-L aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu. (Luca 18, 35-43)      Evanghelia de astăzi ne prezintă o minune săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos – vindecarea unui orb din oraşul Ierihon. Această localitate, numită şi oraşul palmierilor, este situată la aproape 25 de kilometri de Ierusalim. Cunoscut încă din timpul Vechiului Testament, oraşul Ierihon este evocat de Mântuitorul şi atunci când rosteşte celebra parabolă a samarineanului milostiv. Este o Evanghelie frumoasă care deschide multe căi spre reflecţie şi meditaţie şi de aceea aş dori pe scurt să mă opresc la două învăţături, iar spre încheiere şi la mesajul acestei Evanghelii:

1.Cum este viaţa unui om care nu vede - Cred că fiecăruia dintre noi ne-a fost dat ca, mergând pe cărările acestei vieţi, să ne întâlnim cu oameni nevăzători. Şi pentru moment am fost cuprinşi de un sentiment de milă faţă de cei care sunt încercaţi de această grea suferinţă. Pentru că dintre toate cele cinci simţuri cu care fiecare dintre noi am fost înzestraţi de către Bunul Dumnezeu cel mai de preţ a fost este şi va fi văzul. Dacă ne-am opri nu doar ca să-i privim, ci şi să-i vedem pe cei nevăzători, să vedem cum se desfăşoară doar o zi din viaţa lor, cred că am fi cu mult mai conştienţi ce dar mare ne-a dat Dumnezeu fiecăruia dintre noi, şi anume vederea. Să ne gândim că un om orb sau nevăzător nu vede chipul celor dragi, nu vede cerul înstelat sau câmpul plin de flori. Nu vede icoanele sau Sfânta Biserică, nu vede răsăritul şi apusul soarelui, nu vede frumuseţile acestei lumi. Iar viaţa unui asemenea om este umbră, întuneric, greutate, iar pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele este nevoit să cerşească. Pentru că multe boli și multe suferințe chinuiesc viața oamenilor. Dar cea mai grea suferință pare a fi orbirea. Neputând munci ca să poată trăi, de obicei, orbii cerșesc. Dintre toate categoriile de cerșetori din lumea aceasta, orbii impresionează în chip deosebit pe cei care trec pe lângă ei. Oricât de zgârcit sau oricât de pornit ar fi cineva împotriva cerșetorilor, este cu neputință să nu-l înduioșeze cât de puțin mâna întinsă a unui orb. Omul orb, descris în Evanghelia acestei duminici,  ședea jos, la marginea drumului, și cerea milostenie. Ședea lângă drumul care venea din Ierihon și mergea spre Ierusalim. Pe această cale trecea multă lume și cred că erau destui care îl ajutau. Și, totuşi, el continua să rămână un nenorocit, oricâtă milostenie ar fi adunat. Nenorocirea lui consta în faptul că el nu-l vedea nici pe cel care îi dădea milostenia, nu vedea nici ceea ce-i dădea, nu-și vedea nici propria mână în care i se punea milostenia, nu se vedea nici pe sine însuși.

Orbul, aşa cum este descris de Evanghelie, nu era numai orb, ci era şi sărac. El stătea lângă drum şi cerşea. Aştepta mila semenilor săi şi mila lui Dumnezeu. Neputinţa sa trupească – orbirea – nu îi oferea posibilitatea să muncească şi să vieţuiască asemenea semenilor săi. Tocmai de aceea şi dorinţa sa de tămăduire este cu atât mai arzătoare.

2.Cum este viaţa unui om care nu-l vede pe Dumnezeu - Dacă omul orb trupeşte nu vede frumuseţile acestei lumi, omul orbit sufleteşte nu-l vede pe Dumnezeu. Şi este cu mult mai primejdioasă decât cea trupească  pentru că este întunecarea şi înrobire a sufletului prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti. Vedeţi, Dumnezeu ne-a dat viaţă fiecăruia dintre noi, ne poartă de grijă, ne-a dăruit înţelepciune  şi exemplele pot continua. Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptăţii şi Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său. Nu recunoaşte pe Cel care îi dă bunătăţi nepieritoare: viaţa, suflet, nemurire şi nu se vede nici pe sine însuși așa cum este cu adevărat. Iar două din semnele orbirii sufleteşti sunt Ne-vederea lui Dumnezeu şi Necredinţa. Omul orbit sufleteşte trăieşte în uitare de Dumnezeu şi înrobit de grijile acestei vieţi pământeşti, nu se mai roagă, nu mai este milostiv şi nu-i mai ajută sau „nu-i mai vede şi nu-i mai aude" pe cei din jurul său când aceştia au nevoie şi cer ajutorul lui. Un om orb din punct de vedere duhovnicesc vede totul prin prisma propriilor sale patimi: cel iubitor de arginţi gândeşte că toţi sunt iubitori de arginţi, cel răpitor al bunurilor altuia crede că toţi sunt lacomi şi răpitori, cel desfrânat gândeşte că toţi sunt desfrânaţi, cel bârfitor că toţi sunt bârfitori, cel rău şi invidios crede că şi alţii sunt la fel. Îi vede pe ceilalţi în funcţie de starea lui duhovnicească, adică îi judecă pe alţii după ceea ce zace în sufletul lui. De asemenea, cel orbit duhovniceşte nu se cunoaşte nici pe sine însuşi aşa cum este cu adevărat. El se consideră drept şi îndreptăţit, având mereu şi neîncetat dreptate şi îndurând necazuri şi nevoi numai din vina celorlalţi şi exclusiv datorită urii lor neîmpăcate, lui îi este permis orice. Orbirea sufletească, nu este o afecțiune aparent ușoară. Pentru că atunci când suntem orbiţi sufleteşte devenim nepăsători la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume, ochii noştri sunt legaţi să vadă, urechile noastre să audă şi limba noastră să vorbească despre tot darul revărsat de Dumnezeu. Omul orb sufleteşte se îndepărtează de Dumnezeu şi devine rob al propriilor păcate.

Ce mesaj vrea să ne transmit această Evanghelie:

1. Orbirea sufletească şi lumina credinţei - Analizând orbirea ca neputinţă omenească a celui încercat de aceasta, putem să spunem că pentru cel orb lipsea lumina ochilor, trăind într-un întuneric continuu şi aşteptând în permanenţă sprijinul celorlalţi. În schimb, pe cei care sunt orbi sufleteşte, duhovniceşte, orbirea lor îi împiedică se vadă însăşi sursa luminii – pe Dumnezeu – şi îi face să trăiască în bezna păcatului, ignorând sensul vieţii şi al prezenţei luminii în sufletul lor. Orbul din Evanghelia de astăzi suferea de orbire trupească, dar avea lumina credinţei strălucind în sufletul său. Această lumină a credinţei este văzută de Mântuitorul, Care nu rămâne indiferent la strigătul şi credinţa sa, răspunzându-i: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” Este o eliberare din întunericul ochilor trupeşti, dar şi o recunoaştere a luminii credinţei pe care o percep ochii sufleteşti.

2. Ori de câte ori avem un necaz, o dorință, un gând-să ne apropiem de Iisus să-L rugăm, să-I cerem așa cum omul orb a strigat  zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Iar Iisus văzându-i credinţa, L-a vindecat. Şi noi să ne rugăm împreună cu psalmistul care zice: „Doamne strigat-am către Tine când sunt în necaz auzi-Mă Doamne” sau ,,Ridicat-am ochii mei la ceruri de unde va veni ajutorul meu, ajutorul meu de la Dumnezeu cel ce a făcut cerul și pământul”. Dar să nu uităm că întotdeauna există şi un sens pozitiv al suferinței și anume acela de a mărturisi tuturor cât bine ne-a făcut nouă Domnul, așa cum omul care şi-a recăpătat vederea a mărturisit despre binefacerile pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lui.

După ce a primit cele dorite, adică lumina ochilor săi, orbul din Ierihon a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru darul primit, mergând după Mântuitorul şi slăvind pe Dumnezeu. Din orb şi cerşetor, Bartimeu devine un mi­sionar-măr­turisitor, preamărind pe Dumnezeu Care L-a vindecat. Mărturia sa este una personală, directă şi are rolul de a întări în credinţă pe toţi cei care au văzut, au auzit sau au crezut că această minune s-a întâmplat.   

3.Numai  prin credinţă şi rugăciune Dumnezeu va avea milă de noi şi ne va elibera din orbirea sufletească în care cădem de multe ori, redobândind vederea duhovnicească de care avem nevoie. Numai astfel putem să auzim şi noi, la vremea cuvenită, cuvintele de mângâiere adresate de Mântuitorul Iisus Hristos orbului din Ierihon: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”.

Spre final aş vrea să reflectăm la subiectul meditaţiei din această duminică: „Cum este viaţa unui om care nu  îl vede pe Dumnezeu?”. Este o întrebare la care primim răspuns în versurile poetului care spun:

 Orbule, te-ntreb pe tine,
Şi răspuns gândit iţi cer: 
Dacă nu vezi tu lumina, 
Nu e soarele pe cer

Ca şi soarele din slavă,
Dumnezeu cuprinde firea
Cei ce cred ÎL văd în toate

Orbii nu-l văd nicăirea.

Amin!