Pr. Vasile Beni: Rugăciunea de voie și rugăciunea de nevoie

Textul Evangheliei la Duminica 31-a de după Rusalii: „În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu(  Luca 18, 35-43).          

          Dragii noștri credincioși!

        Din copilărie, fiecare dintre noi, cred că am fost învățați de părinții și bunicii noștri să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să-i cerem ajutorul, dar și să-i mulțumim pentru toate binefacerile primite.  Din propria experiență ştim cu toţii  că ne rugăm mai stăruitor Bunului Dumnezeu atunci când avem o nevoie urgentă. Ne-am rugat sau ne rugăm când suntem bolnavi să ne dea sănătate. Ne  rugăm când suntem în examene, să trecem  cu bine. Ne rugăm când suntem în călătorie să fim feriţi de accidente şi exemplele ar putea continua.

    Evanghelia acestei duminici, deschide multe căi de reflecție și meditație. Iar în cele ce urmează, pe scurt mă opresc doar la câteva dintre ele.

        Sănătatea, cel mai de preț dar. Dintre toate bunurile cu care fiecare dintre noi am fost înzestrați de către bunul Dumnezeu, cel mai de preț, a fost, este și va fi sănătate. Fiecare dintre noi am avut dureri trupești și sufletești,  la unele dintre ele ne-au ajutat cei apropiați, la altele nu au putut să o facă și ne-am îndreptat gândul spre Dumnezeu bine știind „Că ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu”.

          Dintre cele cinci simțuri, cel mai de folos este vederea.  Cred că fiecăruia dintre noi ne-a fost dat ca, mergând pe cărările acestei vieţi, să ne întâlnim cu oameni nevăzători. Şi pentru moment am fost cuprinşi de un sentiment de milă faţă de cei care sunt încercaţi de această grea suferinţă.

 Pentru că dintre toate cele cinci simţuri cu care fiecare dintre noi am fost înzestraţi de către Bunul Dumnezeu cel mai de preţ a fost este şi va fi văzul.

     Dacă ne-am opri nu doar ca să-i privim, ci şi să-i vedem pe cei nevăzători, să vedem cum se desfăşoară doar o zi din viaţa lor, cred că am fi cu mult mai conştienţi ce dar mare ne-a dat Dumnezeu fiecăruia dintre noi, şi anume vederea.

       Să ne gândim că un om orb sau nevăzător nu vede chipul celor dragi, nu vede cerul înstelat sau câmpul plin de flori. Nu vede icoanele sau Sfânta Biserică, nu vede răsăritul şi apusul soarelui, nu vede frumuseţile acestei lumi. Iar viaţa unui asemenea om este umbră, întuneric, greutate, iar pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele este nevoit să cerşească.

        Dintre toate categoriile de cerșetori din lumea aceasta, orbii impresionează în chip deosebit pe cei care trec pe lângă ei. Oricât de zgârcit sau oricât de pornit ar fi cineva împotriva cerșetorilor, este cu neputință să nu-l înduioșeze cât de puțin mâna întinsă a unui orb. Omul orb, descris în Evanghelia acestei duminici,  ședea jos, la marginea drumului, și cerea milostenie. Ședea lângă drumul care venea din Ierihon și mergea spre Ierusalim. Pe această cale trecea multă lume și cred că erau destui care îl ajutau. Și, totuşi, el continua să rămână un nenorocit, oricâtă milostenie ar fi adunat. Nenorocirea lui consta în faptul că el nu-l vedea nici pe cel care îi dădea milostenia, nu vedea nici ceea ce-i dădea, nu-și vedea nici propria mână în care i se punea milostenia, nu se vedea nici pe sine însuși.

        Omul orbit sufleteşte nu-l vede pe Dumnezeu.  Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptăţii şi Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său. Nu recunoaşte pe Cel care îi dă bunătăţi nepieritoare: viaţa, suflet, nemurire şi nu se vede nici pe sine însuși așa cum este cu adevărat.

      Omul orbit sufleteşte trăieşte în uitare de Dumnezeu şi înrobit de grijile acestei vieţi pământeşti, nu se mai roagă, nu mai este milostiv şi nu-i mai ajută sau „nu-i mai vede şi nu-i mai aude" pe cei din jurul său când aceştia au nevoie şi cer ajutorul lui.

Ca mesaj din această evanghelie se pot desprinde cel puţin trei învăţături:

a.     Ori de câte ori avem un necaz, o dorință, un gând - să ne apropiem de Iisus să-L rugăm, să-I cerem așa cum omul orb a strigat  zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Iar Iisus văzându-i credinţa, L-a vindecat. Şi noi să ne rugăm împreună cu psalmistul care  zice: ,,Doamne strigat-am către Tine când sunt în necaz auzi-Mă Doamne”, sau ,,Ridicat-am ochii mei la ceruri de unde va veni ajutorul meu, ajutorul meu de la Dumnezeu cel ce a făcut cerul și pământul”.

     b. Rugăciunea  de nevoie. Cred că este cea mai des folosită rugăciune de fiecare dintre noi. Nu de puţine ori am spus cu toţii: ,,Doamne ajută-mă sau Doamne scapă-mă’’, privind spre Dumnezeu ca spre singurul care ne mai poate ajuta.

c.      Să nu fim orbi sufleteşte şi să conştientizăm, ca rugăciunea să nu fie doar la caz de nevoie, ci să facă parte din viaţa noastră zilnică. Pentru că de Dumnezeu avem nevoie tot timpul vieţii. Și să nu uităm de versurile frumoase care spun:                             

„Multe ai pierdut în lume

Și vei pierde tot mereu

Dar să nu-ți pierzi niciodată

Credința în Dumnezeu”.

Amin!

pr.Vasile Beni