Pr. Vasile Rus: Despre suferinţă. Rugăciune pentru o mamă greu încercată

În zilele acestui an încercat de frica pandemiei am fost chemat la o casă a durerii pentru a chema harul sfântului Duh în rugăciune pentru o mamă încercată de o grea suferinţă. Rugăciunea a fost însoţită de lacrimi ,am plâns împreună şi mamă,şi copilele ei şi bunica, cu iarna vieţii în plete. Un dram de credinţă ne-a dat puterea să credem că acolo unde ştiinţa medicală nu mai poate face nimic, Părintele nostru Ceresc e ultima nădejde la viaţă.
E greu să vorbeşti despre focul suferinţei. Ea se trăieşte, ea nădăjduieşte, ea crede în vindecare şi în viaţă. Plătim chiria vieţii pe acest pământ prin suferinţă. Sunt atâtea suferinţe grele şi fierbinţi care ne ard trupurile şi sufletele încât omul ajunge un ucenic iar durerea îi este învăţătorul.
Sfinţii Părinţi numesc suferinţa un foc care ne curăţă sufletele de păcate şi ne apropie de identitatea uitată, de Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos din evanghelia după Marcu de la capitolul 8 vin ca o chemare la redescoperirea omului şi la renaşterea lui la viaţa cea veşnică :’’Cel care vrea să îmi urmeze Mie, să se lepede de sine, să ia crucea suferinţei şi să-mi urmeze’’.
Apostolul Pavel care a răbdat grele suferinţe: bătăi, calomnii şi moarte martirică cu nădejde, dă şi el mărturie :’’Căci necazul nostru de acum trecător, ne aduce nouă mai presus de orice măsură slavă veşnică covârşitoare“ (II Corinteni4,17).
Suferinţa cere răbdare, filosoful Descartes ne mângăie în acest sens : ’’Răbdarea este începutul înţelepciunii, este omagiul adus speranţei’’. Citim în Pateric :’’Aşa l-a îndemnat Ava Dorotei pe fratele Dositei,aflat pe pat de boală : Roagă-te ! Şi în fiecare zi îl îmbărbăta : Înalţă-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei ! După câteva zile venind şi privindu-l din nou îl vede cu faţa mai senină, mai liniştită şi l-a întărit din nou: Dositei, înalţă-ţi inima ! Înalţă-ţi cugetul ! În acel ceas Dositei a putut răspunde, tremurând :Nu mai e nevoie să mă înalţ. Nu mă mai înalţ eu pentru că a coborât El la Mine !’’
Dositei a primit suferinţa ca un dar care l-a apropiat de Dumnezeu, alături de el au mărturisit mulţi purtători de cruci ale suferinţelor că în rugăciunea făcută cu un dram de credinţă au uitat de durere, printre ei aflându-se şi psalmistul David : ’’Întru necazul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit” (Psalm 17,8).
Lacrimile suferinţelor deschid calea harului în vieţile noastre, cerul se uneşte cu pământul în curgerea lor, de aceea să nu le dispreţuim : ‘’Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângăia !’’(Matei 5,4). Poetul numit Luminătorul, Vasile Voiculescu a plâns şi el însă nu cu întristarea lumii acesteia ci cu nădejdea vieţii veşnice :

‘’Au curs lacrimi multe şi suspine
Dar prin spărtura făcută-n mine
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu
Soarele a năvălit înlăuntrul meu
Şi cu El lumea toată’’.

Un mare dar al sănătăţii noastre sufleteşti şi trupeşti care vindecă săruturile grele ale păcatelor e împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului în taina Euharistiei: ’’Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi’’(Ioan 6,54). Când eşti Teofor (purtător de Dumnezeu) rănile sufleteşti şi trupeşti primesc puterea vindecării.
Cu nădejdea vindecării la viaţa cea fără de durere, fără de întristare şi fără de sfârşit închei cu câteva cuvinte pe care le-am păstrat ca un testament de la părintele meu drag trecut prea repede dintre noi :

‘’Suferinţa-i biruinţă
În glasul calvarului
Când iubirea-ţi dă credinţă
Din suflarea harului.

Necârtirea-n suferinţă
E tăria sfinţilor
E cunună-n biruinţe
Şi lumină minţilor !’’

Preot Vasile Rus