PRELUDIUL HOLOCAUSTULUI

După definiţia din dicţionar termenul „holocaust” are sensul de „Jertfă adusă zeilor care consta în arderea animalului sacrificat, la vechii evrei”. Printr-o ironie a sorţii nemţii, prin politica lor criminală de a purifica rasa ariană, pornind probabil de la acest rit evreiesc şi săvârşind crime oribile împotriva umanităţii, au atribuit acestui cuvânt cu reverberaţii tragice şi sensul de „Masacru prin ardere al evreilor de către nazişti.” (Cf. „Dicţionar explicativ şi enciclopedic al limbii române”, pag. 183).

Spre ruşinea noastră, deşi unele cercuri extremiste neagă vehement, şi dictatura antonesciană a fost implicată în această crimă. E adevărat într-o măsură mai mică decât alte ţări fiindcă din România au plecat spre lagărele naziste şi spre camerele de gazare „numai” 275.000 de evrei (din Polonia 3.000.000, U.R.S.S. 1.500.000, Ungaria 400.000 şi din Cehoslovacia 300.000). După cum aflăm din cartea „Martiri sub steaua lui David”, scrisă de Titus Zăgreanu şi Ion Moise „rezultatul” holocaustului nazist în Europa se ridică la „12.000.000 de victime bărbaţi, femei şi copii (…) 8.000.000 dintre ei au pierit în lagărele de concentrare naziste” iar „6.000.000 dintre aceştia au fost evrei”.(pp. 120-121).

Preşedinte României, Traian Băsescu a constatat personal implicarea regimului amintit în acest act barbar: „Cu prilejul vizitei pe care am făcut-o la Muzeul Holocaustului din Washington am văzut probe indubitabile despre existenţa Holocaustului în România: fotografii cu soldaţi în uniforma Armatei Române care îi urcau pe evrei în vagoane de marfă cu inscripţia: CFR. Ca urmare trebuie să ne asumăm faptele trecutului dureros.” De fapt această mărturisire a preşedintelui ţării este utilizată drept moto de autorii cărţii amintite.

Adevărul este că cei mai mulţi evrei români au fost deportaţi din partea de nord-vest a Ardealului, ocupată vremelnic de unguri în urma dictatului de la Viena, dar nici autorităţile de la Bucureşti n-au rămas indiferente faţă de „problema evreiască”. Unele măsuri în această direcţie au fost luate încă înainte de ocuparea Ardealului de nord, probabil din iniţiativa şi la îndemnul nemţilor ( Hitler afirma în discursul ţinut în Reichtag la 30 ianuarie 1939 că: „Războiul va duce la necesitatea anihilării totale a rasei evreilor din Europa”).

La Arhivele Statului din Bistriţa am aflat, absolut din întâmplare, două documente edificatoare în privinţa existenţei holocaustului în România. Ministerul Educaţiei Naţionale trimitea, la 6 iulie 1940, un ordin cu numărul 106.944 în atenţia directorilor şcolilor cu următorul conţinut: „Ministerul având nevoe (sic!) urgentă de situaţia profesorilor şi a elevilor din punct de vedere al originei etnice, a naţionalităţii şi a religiei, vă punem în vedere ca în termen de trei zile dela primirea prezentului ordin să înaintaţi Ministerului, Direcţia de învăţământ căreia îi aparţine şcoala Dv. următoarele:

1.Un tablou statistic al profesorilor şi personalului administrativ al şcoalei, arătându-se în dreptul fiecăruia naţionalitatea, religia şi originea etnică.

2.Un tablou statistic al elevilor arătând pentru fiecare clasă, numărul elevilor înscrişi după naţionalitate, religie şi origine etnică.

Vă atragem în mod serios atenţia că sunteţi personal răspunzător de înaintarea grabnică a acestor tablouri şi de întocmirea lor exactă mai ales în ce priveşte pe profesorii şi elevii de origine ebraică. (Direcţia Generală a Aarhivelor Statului, Filila Bistriţa-Năsăud. Fond Liceul „George Coşbuc” Năsăud, Dosar 1, fila 1).

În completarea adresei de mai sus, pe care o considerăm drept preludiu al Holocaustului, Ministerul Educaţiei Naţionale trimite ulterior o adresă cu numărul 137.123/940 cu mult mai multe detalii pe baza Decretului Lege Nr. 2650/940, publicat în Monitorul Oficial Nr. 183 din 9 august 1940, prin care evreii sunt împărţiţi în trei categorii în funcţie de perioada sau modul cum şi când au primit cetăţenia română şi eventual dacă au servit Ţara sub drapel în războaiele României din 1877, 1913 şi 1916-1918. Toate situaţiile în care se aflau evreii trebuiau susţinute cu acte doveditoare. Această adresă se încheie cu următoarea atenţionare: „Vi se atrage atenţia asupra penalităţilor prevăzute de art. 21 din Decretul Lege privitor la situaţia juridică a evreilor aplicabile atât celor care ar face declaraţii necomplete sau nesincere, precum şi celor care le înlesnesc eludarea legii.” Semnează: Ministru M. Creţu. (Ibidem filele 2-3). Tonul imperativ în care au fost redactate cele două documente nu ne face să credem că a fost vorba de o premiere sau de acordarea unor avantaje evreilor din România, ci în cel mai bun caz de eventuala protejare a celor cu rădăcini vechi în ţară şi mai ales a celor care au luptat pentru Ţară. Ce a urmat în perioada 1940-1944 privind soarta evreilor o exemplificăm cu drama evreilor din Năsăud.

Cercetătoarea Claudia Septimia Peteanu de la Muzeul Grăniceresc din Năsăud a aflat la Arhivele Statului din Bistriţa nişte „Însemnări şi file de jurnal”, ce au aparţinut academicianului Iuliu Moisil, din care aflăm date importante despre deportarea evreilor din Năsăud, precum şi despre jafurile soldaţilor unguri în retragere spre Pusta lor:

„La 16-17 Aprilie (1944 n.n.) sunt Paştile

Ovreii trebuie să poarte bandă galbenă la braţ.

La 21 Aprilie toate prăvăliile Ovreilor au fost închise şi pecetluite din ordinul autorităţilor maghiare.

La 27 Aprilie se fac inventariile prăvăliilor ovreeşti, care rămân definitiv închise. Autorităţile confiscă aparatele de Radio ale Ovreilor (2 Mai).

La 3 Mai jandarmii unguri adună familiile ovreeşti la Sinagogă şi le internează acolo.

La 4 şi 5 Mai Ovreii, cu familiile lor şi cu bagajele ce le aveau, au fost espediaţi la Bistriţa, în lagărul din > în barăcile de acolo. În total au fost espediaţi în vreo 150 cară cu cai şi boi de la ţăranii din Năsăud – în total vreo 700-800 de persoane.” (Iuliu Moisil, „Însemnări şi file de jurnal”, în Arhiva Someşană. Seria a III-a, Vol. II., Năsăud 2003, pag. 240).

De la Bistriţa evreii au fost transportaţi, în vagoane de marfă, la Auschvitz şi au fost gazaţi, în marea lor majoritate. Primăria Oraşului Năsăud, prin 1947, întocmea documente cu denumirea „Suspectarea cazului de moarte” pentru ca averile rămase de la cei exterminaţi să poată fi intabulate pe numele celor care le-au acaparat. Un astfel de document este emis de Primărie cu nr. 1505/1947 şi înregistrat sub No. 42 în Registrul stării civile de morţi pe numele domnişoarei Berger Gizela, casnică, necăsătorită, în vârstă de 32 ani, născută în Năsăud şi decedată (exterminată) la Auschvitz, în ziua de 12 iunie 1944. Acelaşi tip de documente au fost întocmite şi pe numele rudelor sale: Bergel Izrael, Bergel David, Berger Mina şi a multor altora. (D. G.A.S., Filiala Bistriţa-Năsăud, Fond: Primăria Oraşului Năsăud, Dosar 200, fila 86 şi următoarele.

Averile imobile ale evreilor exterminaţi au fost luate de către diferiţi cetăţeni pe motivul „posesiunii faptice”. În 10 iulie 1947 este eliberat un „Certificat oficios” pe numele avocatului Dr. Traian Chitul pentru a putea intabula casa şi grădina, care aparţinuse soţilor Mendelsohn Rozalia şi Mrndelsohn Samoil, motivând şi dovedind cu martorii Constantin Sângeorzan şi George Androne „că de trei ani le posedă liber şi netulburat de nimeni…” (Ibidem, fila 108). Motivele invocate de avocatul Traian Chitul ar părea comice dacă n-ar fi tragice. Cine să-l tulbure în posesie din moment ce de trei ani cenuşa vechilor proprietari fusese risipită pe pământurile Poloniei aflată sub ocupaţie nazistă. În zadar doi dintre supravieţuitori, Tişler şi Biegel, cereau prin adresa nr. 91/1947, Primăriei Oraşului Năsăud să predea bunurile celor decedaţi Comunităţii Evreieşti din Năsăud, invocând „Deciziunea 15.234/1947, pe care o considerau lege a bunurilor Evreieşti.

Prin 1954 când am venit la liceu în Năsăud, Sinagoga era devastată şi ruinată, iar în clasele noastre nu era nici un elev de etnie evreiască. Marea majoritate a puţinilor supravieţuitori au plecat în Izrael. În prezent în oraş mai trăiesc vreo doi evrei…

Ioan Lăpuşneanu