Preotul Radu Liviu Roșu: Să-L cunoști pe Hristos înseamnă să te naști bucuriei

”Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” –  1 Tesaloniceni 5, 16-18

Dragi cititori, ne aflăm încă sub bucuria Nașterii Mântuitorului în peștera din Betleem și ne răsună în inimi colindul ”Astăzi S-a născut Hristos / Mesia chip luminos / Lăudați și cântați / Și vă bucurați!” Bucuria aceasta ni s-a transmis peste veacuri pentru că în minunea Nașterii lui Hristos Dumnezeu ne-a arătat marea Sa iubire de oameni.

Hristos S-a coborât pe pământ ca să-l reașeze pe om în starea de dinainte de cădere și să-i redea posibilitatea de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har. Condiția umană ajunsese atât de degradată încât omul nu mai era în stare să-și restaureze umanitatea de unul singur.

Creștinul nu scapă condiției comune, el trăiește, ca toți ceilalți, în păcat și moarte, însă Hristos, învăluindu-l cu Prezența Lui eliberatoare, a luat răului puterea lui de destin. De aceea, unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul (Romani 5,20), adică bucuria.

„Intră întru bucuria Domnului tău”, spune Hristos (Matei 25,21). Aici găsim noutatea fantastică a creştinismului pe care niciun înţelept al umanităţii nu o putea bănui şi de care fiecare dintre bucuriile noastre este purtătoare şi astăzi.

De aceea Iisus le cere ucenicilor Săi să fie bucuroşi de o mare bucurie ale cărei raţiuni sunt dincolo de om, în singurul fapt bulversant că Dumnezeu există. Tocmai în această bucurie limpede a iubirii dezinteresate, oferite în totalitate şi fără rezervă stă mântuirea lumii. Dumnezeu există în cele mai dinlăuntru ale mele, pentru că în Iisus Hristos a pus stăpânire asupra trupului şi sângelui meu şi, coborând în întunericul meu şi în moartea mea, m-a luminat prin bucuria Învierii Lui.

Bucuria este un foc care arde, iar Sfântul Pavel este cel mai fabulos martor al acestei aventuri uriaşe. Când, pe drumul Damascului, cade de pe calul său la vederea orbitoarei frumuseţi a lui Hristos Cel Înviat, toată fiinţa îi este cuprinsă întru totul. Pavel înţelege deîndată – din experienţă – că de acum înainte nu mai există altă bucurie pentru el şi că viaţa lui nu ar putea avea un alt sens  acum decât acela de a anunţa această bună vestire tuturor.

Chiar atunci când a crezut că a ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, bucuria lui nu a făcut decât să se întărească şi să-i lumineze existenţa, oricare ar fi fost câteodată grozavele necazuri. Pentru el Hristos a înviat şi nimic nu ar mai putea avea ultimul cuvânt; tot răul a fost învins definitiv: ”Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. - (Romani 8, 35-39)

Pentru cel care acceptă să cadă de pe calul său şi să se lepede de toţi zeii lui falşi lipsiţi de bucurie există un înainte şi un după: toată viaţa lui se organizează în jurul acestei unice experieri. Nu mai există pentru el posibilitate de bucurie în afara acestei taine a Evangheliei: ”Aşa că nimeni să nu se laude cu oameni. Căci toate sunt ale voastre... Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,21). În timp ce omul, atâta vreme cât nu este convertit în profunzime, este dedat la o multitudine de lucruri, dependent şi înlănţuit – adevăratul ucenic este liber de toate, el aparţine numai lui Hristos. Nu există bucurie superioară aceleia; fiecare este chemat la această slavă (2 Timotei 2, 14), ea face din el, cât şi din comunităţi să fie neîntinat  în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluceşte ca un luminător în lume - Filipeni 2,15.

Să-L cunoști pe Hristos înseamnă să te naști bucuriei. Suntem aici, pe culmea spre care fiinţa omenească poate tinde. Totul constă în aceste cinci cuvinte ale sfântului apostol Pavel: Să-L cunoşti pe Hristos! Aici este binele suprem şi nimic nu subzistă în preajmă-i. Trebuie să citim şi să recitim aceste fraze din Epistola către Filipeni care conţin chintesenţa a toată bucuria imaginabilă, trebuie să le păstrăm la noi pe o bucată de hârtie în buzunar sau agăţată de perete sau, mai bine: în litere de foc în inima noastră, să le alipim respiraţiei până ce ele pătrund în trista memorie a celulelor noastre şi până ce într-o zi se va produce o deschidere, apărând primele roade:

 ”Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, și să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, ca doar să pot ajunge la învierea cea din morţi. Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. - Filipeni 3, 7-12

Această cunoaştere a lui Hristos este temeiul vieţii şi al morţii oricărui creştin. Aici se află, de altfel, sensul botezului său: cunoaşterea este o nouă naştere în Hristos, inaugurată de această Sfântă Taină şi aprofundată neîncetat, de-a lungul întregii vieţi. De acum înainte, viaţa este Hristos.

Mai mult, nu este nicio limită a acestei cunoaşteri care se deschide spre acel dincolo al existenţei noastre: şi aşa pururea vom fi cu Domnul (1 Tesalonicieni 4,17). Ori această bucurie definitivă şi plenară, a cărei splendoare nimeni nu o poate măsura, nu este decât un viitor îndepărtat, prin urmare vag şi deocamdată fără consistenţă – însă ne luminează deja acum existenţa şi o modifică în întregime.

De la Venirea lui Hristos în istorie, fiecare clipă se deschide spre o transcendenţă sălăşluită, viaţa veşnică a început deja, Împărăţia lui Dumnezeu este în noi (Luca 17,21). Din acest moment, totul trebuie să fie impregnat de această formidabilă Realitate, iar comportamentul unui creştin nu ar trebui să se poată explica decât prin aceasta!

Dacă nu, el este ca ceilalţi care nu au nădejde (1 Tesalonicieni 4,13). Bucuria noastră este făcută dintr-o participare totală, duhovnicească şi trupească, spre slava lui Hristos Cel Înviat. Domnul va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale (Filipeni 3,21). Prin urmare, nu există niciun gest care să nu poată să dea seama de aceasta. Un gest conştient străluceşte de această Prezenţă căci, cu adevărat, în Hristos trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17,28).

Însă, pentru a intra în această bucurie desăvârşită trebuie, evident, să uceniceşti. Această cale este Hristos Însuşi, El trece prin pătimire şi moarte. Ceea ce-l motivează pe ucenic este Hristos, nu bucuria – altfel, toată viaţa lui nu este decât o impostură! Să alegi bucuria înseamnă să te alegi pe tine însuţi şi să hrăneşti o subtilă auto-mulțumire.

Să-L alegi pe Hristos înseamnă să intri cu El într-o relaţie necondiţionată în care îți riști toată viaţa, oferind-o binevoirii Lui. Cum această alegere este întotdeauna ambiguă din pricina condiţiei umane, ucenicul va trece prin focul încercării, precum metalul este curăţit pentru a deveni aur. Să-L urmezi pe Hristos şi să te identifici cu El înseamnă, aşadar, să ai părtăşie cu Hristos Cel Răstignit, înseamnă să accepţi să fii ca El prigonit, defăimat, condamnat la moarte şi să-i iubeşti, în pofida a toate, pe toţi cei ce te urăsc.

Viaţa ne batjocoreşte în toate zilele şi în mii de moduri, însă acceptăm aceasta ca şi cum este pentru Hristos. Mai mult – fiind deplin părtaşi ei, suntem părtaşi lui Hristos care se află în ea. A fi părtaş suferinţelor lui Hristos prin ale noastre înseamnă să-L cunoaştem în chip suprem, nemaiauzită bucurie, dincolo de toate şi totuşi în chiar mijlocul condiţiei noastre celei mai tragice:

”Noi suntem nebuni pentru Hristos...Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne. - 1 Corinteni 4,10-13; 2 Corinteni 4,10; 6,10.

Dincolo de orice exaltare sensibilă, noi suntem în dureroasa bucurie, cum o numesc Părinţii pustiei. Prin ea învăţăm dezbrăcarea de omul vechi (Coloseni 3,9) care riscă întotdeauna să se fixeze pe bucurie ca pe un bine. Bucuria necondiţionată, exercitată chiar în toiul tristeţii, se numeşte iubire. Iar iubirea îşi ajunge sieşi: ea este. Astfel, devenit liber de bucuria însăşi, omul se naşte pentru Dumnezeu.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!