Pr. Vasile Beni: Viața veșnică aceasta este !

Textul Evangheliei la Duminica a şaptea  după Paşti: „În vremea aceea ridicându-Şi ochii la cer, Iisus a zis: „Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, aşa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat. Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Mie Mi i-ai dat, şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat, de la Tine sunt; căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Eu M-am preamărit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, dar ei în lume sunt, şi Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu întru numele Tău îi păzeam pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi niciunul dintre ei n-a pierit, decât fiul pierzării, ca să se plinească Scriptura. Dar acum Eu vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei”. (Ioan 17. 1-13)                                                                                                                              Dragi credincioşi!

Duminica şaptea după Învierea Domnului este aşezată, aşa după cum ştim, între două mari sărbători, şi anume Înălţarea Domnului la ceruri şi Pogorârea Sfântului Duh. Iar textul acestei Evanghelii este un fragment din Rugăciunea Arhierească rostită de Mântuitorul Hristos pentru Sine, pentru Apostoli şi pentru întreaga omenire. În această rugăciune Mântuitorul ne spune şi în ce constă viaţa veşnică şi anume în aceea de a-L Cunoaşte pe Dumnezeu: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“, a spus Mântuitorul în Sfânta Sa Evanghelie (Ioan 17, 3). Cunoaşterea lui Dumnezeu în învăţătura de credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe este o cunoaştere nu în primul rând cu mintea, ci cu sufletul, cu inima curată. Viața veșnică este aceasta: „să Te cunoască pe Tine”

Dacă ar fi să definim „viața veșnică” din punct de vedere omenesc am putea spune că este un început fără de sfârșit - o eternitate.  Însă din punt de vedere dumnezeiesc, ea este definită prin expresia „cunoaștere”. Dar ce înseamnă „cunoaștere” din punct de vedere biblic? Cunoaștere înseamnă mai mult decât știință (a ști)  înseamnă: tovărășie, intimitate, loialitate, încredere. Numai că cea mai mare deficiență din viața oamenilor este tocmai această „necunoaștere”. Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a deplâns starea poporului Său: „Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaște”. (Isaia 1/3) Dumnezeu „întruchipat” a părăsit cerul și a coborât printre pământeni pentru a face cunoștință cu oamenii, dar a fost respins deoarece „lumea nu l-a cunoscut”. (Ioan 1/10) Însă ne așteptăm ca măcar în mediul creștin lucrurile să stea diferit față de lume, dar  nici aici nu stau prea bine... Este surprinzător că nici chiar ucenicii care erau împreună cu Domnul Iisus nu l-au cunoscut. Exemplu: Corabia în care se găseau ucenicii cu Mântuitorul era gata să se scufunde. Domnul a mustrat vântul, iar marea s-a potolit. Această intervenție miraculoasă i-a determinat pe ucenici să se întrebe plini de frică: „Cine este acesta de-L ascultă chiar și vântul și marea?” Cu siguranță că ei L-au considerat un simplu om... Așadar, „cunoașterea” este cel mai important capitol din viața unui creștin și nu întâmplător viața veșnică începe cu aceasta. Venirea Domnului Iisus în lumea noastră a avut scopul de a-i da posibilitatea oricărui muritor să-L cunoască mai de aproape. Așa că dorința Lui a fost să se apropie de orice om și să facă o „punte de legătură” între om și Dumnezeu. Şi aici am putea spune că, dacă ne aruncăm o privire mai atentă asupra cărţilor de teologie, putem uşor observa că se vorbeşte despre modul prin care credinciosul poate să-L cunoască pe Dumnezeu. Există, astfel, Cunoaşterea naturală, cu ajutorul minţii şi a raţiunii şi la aceasta toţi putem ajunge, „încă de la facerea lumii cele nevăzute ale Lui, prin cugetare se văd din făpturi”. (Romani 1,20)

Mai este apoi Cunoaşterea supranaturală , prin revelaţie, iar ca să-L cunoşti pe Dumnezeu este nevoie de credinţă. Dar, pe lângă cunoaşterea naturală şi cunoaşterea supranaturală mai este Cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii, care este cunoaşterea din acţiunea sa providenţială cu fiecare în parte. Acest mod de cunoaştere din necaz, suferinţă sau clipele grele ale vieţii. Şi poate că e întrebăm. Dar cum? În necaz poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu, în suferinţă, în decepţii, în insuccese, în bolile proprii şi ale celor dragi sau chiar în decese, mai poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu? Dar există o cunoaştere când El ni se pare că ne-a părăsit, unii chiar se îndoiesc întrebându-se: oare Dumnezeu mai există? Dar în suferinţe, insuccese, boli, dezamăgiri ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu cum nu-L cunoşti în celelalte împrejurări. Pe Dumnezeu îl cunoaştem în mustrările de conştiinţă, ca obiect de ştergere a lacrimii, în boală ca doctor, iar în rătăcire ca Cel care te caută.

Slăbănogul de la Vitezda a ajuns să-L cunoască pe Acela care nu lasă pe nimeni singur, Apostolul Pavel a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu prin necaz, pentru că puterea Lui Dumnezeu nu o cunoşti doar în mărire, ci şi în lipsuri şi încercări.

Psalmul 101 – „întru necazul meu către Domnul am strigat” - în necazuri, suferinţe, rătăciri îl putem cunoaşte pe Dumnezeu ca pe Acela care, atunci când suferi mai mult, te ocroteşte.

Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dum­ne­zeu, a spus Mântuitorul pe Mun­tele Fericirilor“ (Matei 3, 8). Pe Dumnezeu Îl putem vedea cu inima nu cum este El în fiinţa Sa (Ioan 1, 18),  Îl vedem cu inima în chip tainic, Îl simţim că El există şi ne ocroteşte. Pe Dumnezeu Îl vedem prin Dom­nul nostru Iisus Hristos: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14, 9). Pe Mântuitorul Îl vedem pe Sfântul Disc şi Sfântul Potir, în Sfânta Împărtăşanie, prin credinţă. După ce ne împărtăşim cu Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostim cuvintele, măr­tu­risind: „Am văzut lumina cea adevărată“ Care este Dumne­zeu, după cum spune Mântui­torul: „Eu sunt lumina lumii“ (Ioan 8, 12; 1, 9). Pe Dumnezeu Îl simţim, Îl cunoaştem în orice loc ne-am afla, pentru că El, cum spune Sfântul Apostol Pavel atenienilor, „nu e departe de fiecare dintre noi, căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem..., căci al Lui neam şi suntem...“ (Fapte 17, 27-28). Cunoaşterea lui Dumnezeu o dobândim pe măsura darului lui Dumnezeu şi a strădaniilor noastre duhovniceşti în chip liturgic, adică prin mijlocirea împărtăşirii noastre cu Sfintele Taine, îndeosebi cea a Spove­daniei şi cea a Împărtăşaniei. Nu putem să ne împărtăşim cu Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos fără ca mai întâi să ne mărturisim păcatele în Sfânta Taină a Spovedaniei în care luăm iertarea păcatelor.Cine se pregăteşte să pri­mească un oaspete în casa lui oare nu face curăţenie? Aşa deci trebuie să ne pregătim şi noi liturgic, bisericeşte, înainte de a primi Sfânta Împărtă­şa­nie, adică pe Mântuitorul, Lu­mina lumii, Dumnezeu adevă­rat din Dumnezeu adevărat. Primindu-L în acest chip, Îl cunoaştem duhovniceşte, Îl sim­ţim în chip tainic, dar ade­vărat. Credinţa, care este darul lui Dumnezeu, ne dă această deplină încredinţare. Credinţa, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel, este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucruri­lor celor nevăzute, încredin­ţa­rea că ne împărtăşim cu Tru­pul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Biserica este locul cel mai prielnic, cel mai potrivit pentru cunoaş­te­rea lui Dumnezeu, prin mij­locirea sfintelor slujbe, prin rugăciunile pe care le ascultăm sau le rostim. Acest adevăr, lucrarea taini­că a sfintelor slujbe, în mod deosebit a Sfintei Liturghii, l-a  mărturisit  un ateu, un cetăţean francez, care a însoţit-o la sluj­ba Sfintei Liturghii pe soţia sa, o credincioasă ortodoxă. După terminarea slujbei Sfintei Liturghii, francezul ateu a fost întrebat: - „Aţi înţeles ceva?“. Iar acesta a răspuns: - „Am simţit ceva“; a simţit ceva, ceva tainic, religios, pe Dumnezeu. Şi cum să nu simtă orice om prezenţa tainică a lui Dumnezeu, dacă luăm aminte la cuvintele din cărţile de slujbă: „În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a fi“ (luminând zilelor de peste săptămână).

Câţiva dintre factorii care favorizează cunoașterea?

În primul rând cercetarea Bibliei. Nu întâmplător, Domnul Iisus spunea: „Cercetați Scripturile deoarece socotiți că în ele aveți viață veșnică și tocmai ele mărturisesc despre Mine.” Scripturile îți vor da posibilitatea să cunoști bunătatea lui Dumnezeu și tot ele te vor ajuta să cunoști și asprimea lui Dumnezeu.

În al doilea rând, o „apropiere” mai mare de Dumnezeu îți va da posibilitatea să-L „vezi” și să-L „cunoști” mai bine. Mi se pare demnă de apreciat atitudinea lui Toma care a dorit să pună mâna în semnul cuielor din mâini și picioare, dar și din coasta Sa.

Foarte important: Cunoașterea este absolut necesară deoarece dacă nu-L cunoști pe Dumnezeu, cu siguranță că nici El nu te va cunoaște pe tine. Amin!