Pr. Vasile Beni: Spre existența veșnică toți ne îndreptăm, indiferent că ne place sau nu , că credem sau nu

                        Ar fi titlul pe care l-aș da acestei meditații și în cadrul căreia m-aș opri la cel puțin trei lucruri.Dar nu înainte de a spune că în  evanghelia după Ioan în capitolele 13 până la 17  ne este descrisă rugăciunea arhierească a lui Iisus,în cadrul ultimei Sale cuvântări în seara zilei de joi la Cina cea de Taină.Evangelia acestei duminici ,este un crâmpei dintr-o rugăciune pe care a rostit-o Iisus pentru Sine,pentru apostoli și pentru lumea care v-a crede în El.Dar haideți să poposim asupra textului sfintei evanghelii,din duminica a șaptea după paști:,,În vremea aceea Iisus, ridi­cân­du-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, pre­cum I-ai dat stăpânire pes­te tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi a­ceas­ta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, sin­gu­rul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai tri­mis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe ca­re Mi l-ai dat să-l fac l-am să­vâr­şit. Şi acum, preaslăveş­te-Mă Tu, Părinte, la Tine În­suţi, cu slava pe care am a­vut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cu­nos­cut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cu­vin­tele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu ade­vă­rat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pen­tru lume Mă rog, ci pen­tru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Me­le sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am prea­slă­vit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine, Părinte Sfin­te, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.(Ioan 17,1-13)La începutul acestei meditații am spus că m-aș opri la cel puțin trei lucruri,haideți așadar să le luăm pe rând.    

     1)În ce constă viața veșnică                    

            Dacă am fost atenți la textul sfintei evanghelii pentru prima dată Iisus ne spune în ce constă viața veșnică.Spre existența veșnică toți ne îndreptăm indiferent că ne place sau nu,că vrem sau nu vrem,că credem sau nu,că acceptăm sau nu.Dar ea nu v-a însemna același lucru pentru fiecare.Pentru cei ce L-au urmat v-a însemna veșnica comuniune cu Dumnezeu,iar pentru cei ce nu L-au urmat v-a însemna veșnicul regret pentru că nu pot să aibă parte de comuniunea cu Dumnezeu.Viața veșnică nu este o noțiune abstractă-ea este o realitate-și ea constă în cunoașterea și recunoașterea lui Dumnezeu –Tatăl,ca singur Dumnezeu adevărat,dar și a lui Iisus Hristos ca trimis pe pământ.                 

        2)Cum putem să-L cunoaștem pe Dumnezeu?-pe cale naturală și supranaturală

În cărţile de teologie se vorbeşte despre modul prin care credinciosul poate să-L cunoască pe Dumnezeu.
Există, astfel, cunoaşterea naturală – cu ajutorul minţii şi a raţiunii şi la aceasta toţi putem ajunge, „încă de la facerea lumii cele nevăzute ale Lui, prin cugetare se văd din făpturi – Romani 1,20.Cugetând creația,universul poți ușor să ajungi la idea unui Dumnezeu.
Mai este apoi cunoaşterea supranaturală – prin revelaţie, iar ca să-L cunoşti pe Dumnezeu este nevoie de credinţă.Contemplând și observând legile acestui univers,ajungi la ideea unui Creator,pentru că cineva trebuia să fi creat acest univers-pentru că nimic nu e la întâmplare.Această armonie l-a făcut pe Voltaire să spună:,,universul mă –nspăimântă/ și nu pot gândi măcar/ cum poate exista ceasul/ fără de ceasornicar

3)Cunoașterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieții -pe lângă cunoaşterea naturală şi cunoaşterea supranaturală mai este – cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii – care este cunoaşterea din acţiunea sa providenţială cu fiecare în parte. Acest mod de cunoaştere din necaz, suferinţă sau clipele grele ale vieţii.
Dar cum? În necaz poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu, în suferinţă, în decepţii, în insuccese, în bolile proprii şi ale celor dragi sau chiar în decese – mai poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu?
Dar există o cunoaştere când El ni se pare că ne-a părăsit, unii chiar se îndoiesc întrebându-se: oare Dumnezeu mai există?
Dar în suferinţe, insuccese, boli, dezamăgiri ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu cum nu-L cunoşti în celelalte împrejurări.
Pe Dumnezeu îl cunoaştem în mustrările de conştiinţă, ca obiect de ştergere a lacrimii, în boală ca doctor, iar în rătăcire ca Cel care te caută.
Slăbănogul de la Vitezda a ajuns să-L cunoască pe Acela care nu lasă pe nimeni singur,orbul de duminica trecută a ajuns să vadă totul adică trupește și sufletește,lumea și pe Creatorul ei. Apostolul Pavel a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu prin necaz, pentru că puterea Lui Dumnezeu nu o cunoşti doar în mărire, ci şi în lipsuri şi încercări.
Psalmul 101 – „întru necazul meu către Domnul am strigat” - în necazuri, suferinţe, rătăciri îl putem cunoaşte pe Dumnezeu ca pe Acela care, atunci când suferi mai mult, te ocroteşte.
O pildă ne spune că un pustnic a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu: Doamne, te-am văzut la bucurie că m-ai ajutat, dar în clipele cele mai grele nu ai fost cu mine. Şi a zis Domnul: ca să vezi că te-am ajutat, uită-te în spate pe drumul vieţii. Ce vezi? Două urme: sunt urmele paşilor tăi. Acum uită-te în dreapta ta. Ce vezi? Alte două urme – sunt urmele paşilor Mei şi atâta timp cât le vei vedea să ştii că Eu sunt cu tine, de-a dreapta ta. Şi a văzut multă vreme pustnicul de-a dreapta sa cele două urme. Dar a avut de trecut pustnicul prin necazuri, greutăţi, prăpastii şi printre tâlhari şi s-a uitat în dreapta sa, dar n-a mai văzut urmele. Şi a zis pustnicul către Dumnezeu: Doamne, n-am greşit când am zis că atunci când îmi era mai greu nu erai cu mine. Şi i-a răspuns Dumnezeu: atunci viaţa ta era în pericol, dar urmele paşilor din spatele tău,nu erau urmele tale,ci erau urmele paşilor Mei, pentru că atunci tu erai în braţele Mele.
În foarte multe clipe suntem la situaţii limită şi nu de puţine ori trecem prin: greutăţi, necaz, decepţie, suferinţă, dar să nu uităm şi mă adresez în special celor tineri – să nu uitaţi – când vă va fi cel mai greu atunci îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu că ne ţine în braţe şi ne poartă la pieptul său.
Îl vom cunoaşte pe Cel care ne iartă, ne vrea binele, şi ne poartă în iubirea Lui.
Să nu uităm niciodată: când ne este cel mai greu, Dumnezeu nu este lângă noi, ci noi suntem în braţele Lui-dar pentru aceasta trebuie să- avem credință ca să putem să-L cunoaștem. Amin!