PRIETEN CU MELCII

În acele minute lungi şi grele nu existau buburuze, şi dacă zburau pe mâinile ei, nu se auzea cântecul turturelelor, nu se putea socoti câţi ani le-au trebuit brazilor să se înalţe peste nivelul oamenilor sau al caselor să ajungă în regiuni superioare ?! Ea trebuia să fie atentă la tavă, cu încărcături importante, farfurii, tacâmuri, pahare de toate dimensiunile, pâinea care trona peste toate fără nepăsare. Călca încet, conştientizând fiecare pas de la bucătărie până la căsuţa-ciupercă, cu răspunderea pe umeri, nu-şi putea explica altfel, mătuşa ei făcea exerciţii, antrenamente cu ea. De rezistenţă, de perseverenţă. De snobism şi alte bălăcăreli burgheze.

I-a priit învăţătura? Absolut. Tot de atâtea ori a greşit ca oricare alt om. Tot de atâtea ori a regretat câte un pas. Sau pe aproape. Sau poate peste. Cine mai face statistici între indivizi ? Statisticile se fac la nivel naţional sau internaţional, unde individul ajunge atât de mic, încât se pierde între atomi.

Efortul îi depăşea limitele, sau aşa se dresează ambiţia, se ţine în frâu voinţa ? Amintirea apasă, drumul e lung, paşii sunt precauţi, nu există nimic spontan, doar o concentrare persistentă şi nimic altceva, decât performanţa de a fi dus o tavă, peste puteri, la un loc bine stabilit.

Fetiţa adormi şi în timpul somnului a intrat cineva în cameră, s-a uitat la ceasul de mână lăsat pe masă, poate, şi la ea, dacă doarme într-adevăr. Somnul o cuprinsese din nou. Anica visa, apoi se trezi brusc. O pupă pe mătuşa şi ieşi în grădina fermecătoare, unde cântau într-o ritmicitate imperturbabilă turturelele. În mijlocul grădinii se înălţa o vază uriaşă sculptată din piatră, îmbrăţişată de braţele sălbatice ale unui trandafir alb. Poezia locului era imortalizată şi în poze, ea aşezată în vaza aceea specială, când emana luminozitatea unei prinţese. Grădina se scufundă în culori, cântec şi mişcare.

Toamna îşi lăsase culorile peste tot şi ea putea să aleagă dintre ele. Pe zidul de foc urca iedera la mare înălţime. Libertatea de a alege anumite nuanţe şi de a le aşeza într-o ordine cromatică, îi dădea o senzaţie de superioritate. De la frunzele încă verzi, până la cele maronii, galbene, aurii, roşiatice, ruginii, toate o interesau. Anica le admira, se identifica cu ele, cu frumuseţea lor, cu bucuria de a le descoperi... până n-o trezi o voce autoritară din aceea plutire tomnatică.

-Să vii imediat în casă !

-Dar ce s-a întâmplat, unchiule ? întreba fetiţa speriată.

-Avem de vorbit cu tine, eu şi mătuşa ta !

-Despre ce, unchiule ? - sună o voce nevinovată.

-Ai umblat cu ceasul meu, şi l-ai stricat ! - răsuna vocea bărbatului zguduitor.

-Cum ? Nu am umblat cu ceasul de loc, unchiule ! tremura glasul copilei supărate că e bănuită fără nici o vină măcar.

În casă, pe Anica o aştepta un interogatoriu sever şi simţea că ea este acuzată fără drept de apel. Degeaba spunea că ea dormea, că s-a trezit când a intrat cineva şi s-a dus la masă să se uite la ceas, dar că ea nu a văzut cine era, fiind întoarsă spre perete... ea nu are nici o vină... ea nici nu cunoaşte ceasul, nu se joacă cu ceasul adulţilor, nici nu s-a uitat măcar la el... Dar vocea unchiului răsună şi azi ca şi atunci :

-Mergem la ceasornicar, el poate să ne spună, de ce s-a stricat ceasul meu, bun de o viaţă şi ne poate spune şi cine l-a stricat!

O tristeţe nemărginită o cuprinse pe fetiţă, rudele n-aveau încredere în ea, au smuls-o din lumea pitorească a frunzelor darnice de o mie de culori… Oare ce va spune ceasornicarul ? Ea ştia precis că nu a umblat cu ceasul, dar oare ceasornicarul care e mare specialist, nu va declara totuşi, că ea e de vină ?! Şi atunci ea cum îşi poate dovedi nevinovăţia ?!

Specialistul pe loc a reparat ceasul şi a mormăit ceva despre trecerea anilor, şi de fapt, timpul era de vină… dar fiindcă timpul trecea şi ceasul îl măsura şi de acum încolo corect, nimeni nu i-a mai spus nici o vorbă de reproş. S-a aşternut tăcerea, nimeni n-a mai certat-o, dar nimeni n-o absolvea de vină.

Cu un simţ amar ieşea zi de zi în grădină şi se scufunda între buruienile din spate, pentru consolare. Ce găsea acolo ? Spini, mărăcini, tufe şi crengi, copaci şi cântecul nesfârşit al păsărilor. Trebuie să fac ceva, sună glasul dinăuntrul său. Un fapt bun, ca să fiu iertată, chiar şi pentru vina nesăvârşită !

Atunci se întâlni fetiţa cu melcii. Toţi erau împrăştiaţi, iar ea vroia să facă ordine. Nu se poate să nu fie melcii laolaltă! Şi s-a apucat pe loc, adunând melc după melc într-un coş şi îi ducea la un loc sigur. Într-un coteţ de iepuri, părăsit de mult, în lipsă de iepuri. Îi aranja melcii pe rafturile curăţate, câte cinci pe fiecare nivel. La adăpost, în siguranţă, să le fie bine, să nu-i atace nimeni, să aibă parte de pace şi linişte. Până la amiază căuta şi aduna melci, pe toţi vroia să-i salveze de necunoscut, de pericol. Şi reuşea, până o striga mătuşa să ducă tava mare.

Iar a doua zi toţi melcii erau împrăştiaţi prin iarbă. Care încotro. Nu vroiau adăpost. Nici siguranţă. Vroiau libertate.

Peste ani buni, Anica a reluat povestea şi a întrebat-o pe mătuşa :

-Îţi mai aduci aminte că m-aţi acuzat pe nedrept că eu am fost cea care am stricat ceasul unchiului?!

-Nu, nu-mi aduc aminte de loc, a răspuns mătuşa dezorientată.

Şi a doua zi toţi melcii erau împrăştiaţi prin iarbă. Care încotro. Nu vroiau adăpost. Nici siguranţă. Vroiau libertate.