Proză de Savu Popa

Alesul

Stan, zis și Puiul Stanii, se trezi dimineaţa devreme, destul de abătut. După întâmplarea din vis, nu prea avea chef să meargă la câmp. Ieşi afară, se duse la fântână, se clătise pe faţă, sub braţ, apoi, sorbise puțin din căușul palmelor. Împrăștie apa rămasă pe niște coceni roșiatici, înșirați aproape în toată curtea ca niște termite încremenite. Se întoarse spre adâncul amenințător al fântânii și privea-n gol, gânditor. Își cuprinse fața în palmele umede. Arăta, stând așa, precum Cuminţenia pământului.

 Se tot gândea la visul pe care îl avusese. Trecut de ora zece, muncile câmpeneşti erau în toi. Afară, o atmosferă ceţoasă. Persista un miros, ca într-un butoi cu apă stătută. Soarele prinsese culoarea unturii vechi. Îl pusese serios pe gânduri întâlnirea din vis cu extratereştrii sau ce-or fi fost ciudaţii vizitatori sosiţi în ceasul amiezii, la ei în sat, în plină vară, lăsând nava pe dealul Strigoiţei.

Imediat, după ce coborâră, ajunseseră lângă o căruţă plină cu fân. Nea Ilie, proprietarul căruței se afla în bar, la o bere. Extratereștrii se opriră în faţa căruţei, o examinară cu un aparat care semăna cu un motor de maşină și care mai avea, pe deasupra, forma unui creier ce vibra pur şi simplu, scoţând nişte sunete de mâţă fără coadă. Înconjurară căruţa cu mișcări lente. Timp în care, în jur, se aprinsese o lumină mare, aburindă, de culoarea lichidelor verzi dând în clocot în eprubetele pe care Stan le văzuse la şcoală sau înaintea unui spectacol de dans din buric la care participase cândva la sala de nunți. Lumina dură câteva secunde. Odată cu ea, dispărură și căruţa, şi fiinţele acelea. Nu se auzise niciun zgomot. Totul părea cufundat, ca şi înainte, în lentoarea unsuroasă și fierbinte. Aerul vibra uşor. Se auzi un schelălăit venit parcă de la capătul lumii. Oamenii nu văzuseră mare lucru, fiind ameţiţi sau mângâiați prea mult de razele soarelui. Nu trecuse nimeni pe stradă, în acele momente. Singurul martor fusese deci, Stan, care zărise totul pe viu sau pe viul inimii, cum obişnuia el să spună.

Se întâmplă să fie zi de târg. Puiul Stanii mergea pe lângă un cal cumpărat, cu pălăria trasă pe ochi, cu gustul de răchie amestecat cu cel de tutun. Stana, mama sa, în căruţă, tolănită în fân, fluiera să sparie viespile. Îi spunea lumea, Puiul Stanii. Atunci când era mic, acesta nu se culca noaptea până nu îi aducea mama lui, Stana, o farfurie, să o spargă. Asta se întâmpla aproape seară de seară. La vederea blidului, copilul se calma. Parcă porţelanul emana puteri miraculoase, capabile să îl vrăjească, să îl astâmpere, nu doar pe el, ci întreaga lume.

• De ce nu dormi, tu, puiul mamii, puiul Stanii?
• Veau parg bliduț!
• Dar, n-are mama alt blid să-ți aducă! Deja le-ai prăpădit pe toate!
• Nu culc, nu culc, să vii cu bliduț să auz cum crapă, spunea copilul agitându-se.
• Și-o să dormi mai bine?
• Poate.
• Dar, nu-i păcat de blid?
• Nu mă teresează, tu faci bine să-mi aduci! Nu dorm și țâp până scol tot satul, toți stigoii, să vie ici, pe tine!

Femeia mergea-n hol, se urca pe-un scăunel, lua un blid din cele agățate pe perete, înconjurate de un ștergar, moștenite de la tatăl ei, mare olar, îl ștergea de praf, îl privea întristată, cobora de pe scaun, mergea tiptil, doar, doar o fi adormit copilul, dar cum simțea el că se apropie, se ridica în picioare-n pătuț, începea să sară, femeia ajungea la el, îi dădea blidul, se ferea imediat, acesta îl trântea-ndată, cioburile săreau peste tot. Apoi, mulțumit, adormea. Uite așa, se ducea averea lor. Praf și pulbere.

***

Când se întâlniră cu ciudaţii musafiri, mama lui era deja aţipită. Ea nu simțise nimic. Deci, nu avea cum să îl crează. La fel ca atunci, în copilărie, când pisica intrase toată în tava de untură, bălăcindu-se de zori. Ajunsese copilul înaintea mamei şi când descoperi, era sigur că Stana pe el va da vina, că e un nesătul, că uite cum a stricat bunătatea de untură! Atunci, făcu el ce făcu, merse în pivniţă, luă o sticlă de lapte bătut şi o vărsă toată în tavă, acoperind urmele lipsă din untură. Cu linguroiul bătuci, adăugase şi ceva sare, să se închege gândi el, să nu rămâie nicio denivelare pe suprafaţa unturii păgubite.

Altădată, distrusese aproape toate ghiveciurile cu flori. Majoritatea, mușcate. Îl trimisese mamă-sa să ude florile și când intrase în baie, văzuse o sticlă plină, în care crezuse că se afla apă. O luă imediat, grăbit să se-ntoarcă la prietenii săi, în uliță, la jucatul zalei și udă-n grabă florile. Numai că, pe loc, îl opri mirosul puternic de rachiu. Asta fusese în sticle. Până să apară femeia și să-și dea seama ce făcuse, apucă să ia fiecare ghiveci, să-l scuture pe iarbă. Degeaba, pământul de flori cam absorbise lichidul. Transpirase de frică. Fugise afară. Câteva flori muriră, altele, ba. El scăpase. Oricum, seara, când se întorsese, nu mai mirosea atât de tare a rachiu. După aceea, se lăuda că el îmbătase florile, avea puteri supranaturale, oricine poate să conteze pe el. Ceilalți copii îl ascultau cu gura deschisă. Chiar îl credeau special!

***

Și, se tot întreba, acum, dimineața, de ce îi fusese tocmai lui dat să vadă dispariția extratereștrilor și a căruţei? Să fie acest vis, un semn, așa cum erau visele din biblie, care anunțau dezastre abătându-se asupra unui popor decăzut? Și, ce era cu lumina aceea verzuie și de ce dispărură atât de repede, acele ființe? Poate că-i transmiseseră ceva, vreun semn, pe care el nu avusese timp să-l priceapă!

În timp ce îi veneau aceste întrebări, se dusese în casă, să își ia o geacă și să pornească prin sat. Cu fiecare pas făcut, îl treceau fiorii. Se simțea ca un Ales. Își aminti că apa din fântână avea gust de metal. Și acest lucru, i se părea un semn, pe care ar trebui să îl dibuie cumva, să vadă dacă nu are o semnificaţie anume, de care el trebuia să ţie seama.

Prima dată, va merge la Nea Ilie, să îl avertizeze în legătură cu o eventuală dispariție a căruţei. Nu era de glumă. Ieși în uliță. Se uită atent. În toate părțile. Răsuflă neliniștit. Îl treceau fiorii. Își rări pașii. Grea misiune îl aștepta. Se simțea deja Un Ales și nu avea încotro. Poate că avea să salveze omenirea.