Printre versuri pelerin

O nouă carte purtând semnătura profesorului Dumitru Popiţan se află în librării. De această dată, scriitorul este „Printre versuri pelerin”, într-un volum editat de Karuna, în colecţia „Lirik”. „Din sertarul vieţii mele/ Am mai scos câteva versuri”, spune poetul, care se confesează mai departe: „Eu nu vreau să stea uitate/ În sertare prăfuite/ Vreau lumii să fie date/ Vreau ele a fi citite”. În stilu-i caracteristic, Dumitru Popiţan propune în loc de prefaţă o poezie: „Versurile acestea sfinte/ Ele ţin un loc în carte/ De cuvântul înainte/ De care n-avut-am parte”. O poezie în care sunt prezente toate sferele vieţii, fiind taxat fiecare om care nu-şi vede locul: „Omul care duce sapa/ E harnic în satul lui/ Cel care duce mereu mapa/ E leneş cum altul nu-i” sau „Cocoş, a lui Udrea soţ/ S-a crezut mult mai cu moţ/ Când a spus că ţara are/ Puţini oameni de valoare”. Boala este privită cu haz „Ce doctorii nu pot/ Ascultaţi ce vă spun eu/ Pân’ la urmă eu socot/ Face bunul Dumnezeu”.

Poezia este şi un continuu îndemn pentru îndreptarea lucrurilor: „Omule, pe unde treci/ Pe cărări ori pe poteci/ Ori pe drumuri asfaltate/ Nu lăsa urme pătate”. De asemenea, sancţionează fiecare om care nu-şi cunoaşte rostul în societate: „Comuniştii de altădat’/ Nu mai au funcţii prin sat/ Iată cum au avansat/ Azi au funcţii în Senat”. Din lumea satului, Popiţan s-a refugiat într-un bloc: „Cu vecinii de pe scară/ Ne înţelegem de minune/ Când ieşim la o ţigară/ Vorbe rele, vorbe bune”. Fabulele sunt rebrenduite, astfel încât greierele şi furnica au o altă viziune asupra vieţii, blestemând poetul: „Dacă nu e de folos/ Tot ce-a scris în poezie/ El rămâne mincinos”. De asemenea, este supărat pe cei care au măsluit aurul verde din curtea Colegiului Rebreanu: „Tăiat-au plopii fără soţ/ Din curtea şcolii într-o vară/ Când fost-a unul mai cu moţ/ Şi a tăiat harnic să pară”.

Punguţa cu doi bani în vremurile noastre capătă o altă coloratură, de această dată politico-sportivă: „După trei jocuri jucate/ Dar să fie câştigate/ Patronul Gigi, ciobanul/ Înmulţeşte gologanul”. O poezie în care rugăciunea devine un mod de salvare: „Părinte, aş vrea să vin/ La icoane să mă-nchin/ Să rog pe Iisus Hristos/ Să ierte un păcătos” sau Rogu-mă Sfintei Maria/ Să-l roage pe Fiul său/ Să deschisă împărăţia/ Pentru sufleţelul meu”.

Dumitru Popiţan luptă pentru păstrarea limbii române: „Suntem noi de veacuri în Carpaţi/ Pân la urmă marea biruinţă/ Ne-a cerut să ne iubim ca fraţi”. O poezie care, filă cu filă, adună în carte bucuria cântecului prin vers.