Prof. Antonia Bora: Prima ieșire din spațiul rural

    Dacă fiecare copil păstrează în suflet chipuri dragi ce rămân neșterse pentru întreaga viață, desigur că și eu pot să mă mândresc cu ,,icoanele copilăriei mele”, care sunt părinții, bunicii, dar și...Doamna din Bistrița – un personaj cât se poate de misterios.

    Cine  era această doamnă?

      Niciodată n-am aflat prea multe despre ea, pentru că știam exact cât ne interesa: că era o persoană bună la suflet, care ne iubea foarte mult pe mine și pe sora mea, Elvira. A! Mai știam și că e singură, nu are familie și nici prea mulți prieteni...Hmmm! Oare de ce nu avea prieteni? Rămâne să descoperim în cele ce urmează.

     Am cunoscut-o când aveam vreo 6 ani, fiindcă a venit la noi acasă să-și viziteze fostul soț, adică pe învățătorul meu, care locuia cu chirie în casa noastră. Văzând-o, părinții mei au înțeles imediat că nu e o persoană tocmai obișnuită, ci mai degrabă una excentrică, dar i-au permis să se apropie foarte mult de mine și de soră-mea, încât în vacanța de vară i-am fost încredințate pentru două săptămâni să ne ducă, în sfârșit, la Bistrița. Pentru mine, această evadare însemna ieșirea, pentru prima oară, dintr-o lume sălbatică în care păzeam vacile, și pătrunderea în civilizație, în spațiul urban despre care nu știam aproape nimic, sau tot ce auzisem era foarte departe de realitate.

    A sosit ziua plecării, iar mama ne-a pus în bagaj tot ce a crezut ea de cuviință pentru cele două săptămâni. Am plecat dis-de-dimineață, cu autobuzul de 5, pline de speranțe că vom petrece clipe de neuitat. Chiar așa a fost! Nu le-am putut uita nici până astăzi...

   Ajunse în oraș, am descoperit că Doamna locuia pe o străduță transformată în șantier, toate casele urmând să fie dărâmate pentru a se construi blocuri noi. Casa gazdei noastre era încă, întrucâtva, întreagă, iar în spatele ei se ridica un bloc înalt și, mai mereu, muncitorii scăpau, cu sau fără intenție, cărămizi și bolțari pe căsuța fragilă. Replicile Doamnei la adresa meseriașilor sunt imposibil de reprodus. Am înțeles, prin urmare, că primul lucru pe care trebuia să-l avem în vedere era să ne apărăm viața – eram în mare pericol! Și nu doar din pricina greutăților ce puteau să cadă oricând asupra noastră, ci și din cauză că pe stradă erau foarte mulți copii cărora le-am stârnit curiozitatea. Le păream niște ciudățenii venite de pe altă planetă! Poate și pentru că erau mari discrepanțe între noi, atât în privința vestimentației, cât și a comportamentului nostru ce amintea de personaje legendare venite în contact cu civilizația. Bineînțeles că ne-am fi jucat cu acești copii, dacă nu s-ar fi speriat de noi și invers. Știu că mie îmi venea foarte greu să renunț la dialectul local și să mă exprim corect, coerent, civilizat. Mai bine mă lipseam de conversație! Dacă, însă, eram atacată sau doar amenințată, acționam neîntârziat, că doar aveam ceva antrenament, nu pierdusem vremea la școală un an de zile. Și-apoi, știam sigur că soră-mea mă va scoate din toate belelele, ceea ce s-a și întâmplat.

      Constatând că nu puteam stabili relații normale și nu puteam socializa cu copiii vecinilor, Doamna a decis să ne țină în curte, dar ne-a amintit încă o dată că trebuie să ne păzim capul – la propriu! Pe mine pericolul ce venea de sus mă amuza foarte tare, fiindcă aveam ocazia să le arăt constructorilor (pușcăriași cu toții!) că pot să mă exprim surprinzător de ușor când vine vorba de jargoane și nu numai.

    Pericolele nu se opreau aici, nici vorbă! Momentele de suspans au ținut de când am ajuns pe Strada Gheorghe Pop Debăsești până am intrat pe poarta casei părintești, după îngrozitor de multe zile, respectiv doar două săptămâni.

• ar trebui să intre în seria ,,pericole” faptul că soră-mea dormea pe o ușă ce servea drept pat, dar precis intră vizita la Lili, singura prietenă a Doamnei, care locuia la parterul unui bloc și care, plecând de acasă, și-a uitat geamul deschis la bucătărie. Numai bine! Pe-acolo am pătruns în casa lui Lili, mai întâi mama noastră adoptivă, apoi, noi, fetele (cuminți). Credeți că n-avea sens să facem o vizită cuiva plecat de-acasă? Aș! Avea! Am văzut casa, am băut sifon cu sirop de zmeură pe care ni l-a preparat stăpâna noastră, nu și a casei...După ce ne-am odihnit puțin, ne-am luat tălpășița ieșind pe același geam ce păstra de-acum urmele sandalelor noastre. Desigur că eram toate trei supărate pe această Lili, pe care noi n-o cunoșteam, din pricină că era plecată. Acuma mă încearcă regretul, dar și curiozitatea: oare cum o fi arătând singura prietenă a Doamnei? Judecând după faptul că a plecat lăsându-și geamul larg deschis, știind ce prietene bune are, ne putem da lesne seama.

Despre regulile casei n-am spus nimic, deși ele existau și erau cît se poate de clare. De exemplu am fost avertizate ca nu cumva să intrăm vreodată în camera încuiată, care ne-a atras atenția încă de când am ajuns acolo. Ne imaginam fel de fel de scenarii legate de camera secretă, credeam că acolo ascunde o comoară și că, punând mâna pe ea și fugind acasă, deși nu cunoșteam drumul, ne puteam îmbogăți. Și, astfel, nu mai trebuia să păzim vacile și mieii.

Ei bine, într-una din zile, când am rămas singure acasă, iată că am reușit să spargem încuietoarea (nu era cine știe ce!) și să pătrundem, copleșite de teamă și de speranțe, în camera secretă. Privirile ne-au fost atrase imediat de ceea ce pentru noi, la acea vreme, chiar însemna o comoară - avea un coș imens plin de sandale și saboți, noi-nouțe toate, în cele mai felurite și neașteptate culori. Eram fascinate! Probam pantofi cu toc, saboți și sandale mult prea mari pentru noi și ne priveam în oglindă. Muream de râs... Un lucru știam sigur - acele încălțări nu au fost purtate niciodată de nimeni și nici nu existau șanse să fie folosite, mai ales că nimic nu se potrivea gusturilor și vârstei Doamnei. Și atunci? Cui îi va rămâne această comoară de zestre? Să mă fi întrebat cineva atunci dacă vreau să mă înfieze Doamna, aș fi acceptat pe loc, numai de dragul saboților de lac, verzi cu galben, cu un toc înalt și pătrat, cum nu mai văzusem niciodată. N-am reușit să-i uit nici până astăzi...

  Despre reacția stăpânei noastre la aflarea veștii că i-am invadat spațiul intim mi-e greu să vorbesc. La fel de greu mi-e să vorbesc despre o altă interdicție ce ne-a fost pusă:  nu aveam voie să ne atingem de bărbânța ce se afla în micul hol al căsuței. Pentru nimic în lume! Iată, așadar, altă provocare! Bineînțeles că am prins momentul potrivit când iarăși am rămas singure și-am mai dezlegat un mister. N-a fost greu să destupăm bărbânța și a meritat efortul. Era plină de struguri mari, verzi și cărnoși. Nu i-am putut mânca pe toți, dar ne-am straduit să nu rămână mulți. Această fărădelege n-a rămas nepedepsită, după cum puteam chiar noi să anticipăm.

 Tot cu teamă rememorez episoadele în care, pe-nserat, eram duse la ICAR  să culegem mere pentru iarnă. Fără a ști că facem ceva interzis, simțeam că situația e primejdioasă și ne-am convins când paznicii au dat drumul câinilor care erau gata să ne mănânce! Noroc că ne-a salvat cine ne avea în grijă...

 Oricum, important este că am supraviețuit celor două săptămâni de vacanță și, fericite că totul a fost minunat, ne pregăteam intens pentru a reveni acasă. Am adunat tot ce-am crezut că ne va fi de folos (jucării, mai bine-zis jumătăți de jucării, cum ar fi păpuși fără ochi sau mașinuțe fără roți), le-am pus în saci împreună cu hăinuțele noastre și ne-am dus la Autogară să luăm autobuzul spre Leșu. L-am luat, adică ne-a luat, gata să nu ne ia șoferul văzându-ne bagajele, nu atât volumul cât conținutul sacilor transparenți speriindu-l pe bietul om. Am venit bine până-n Ilva Mică unde s-a stricat autobuzul și-am fost aruncați toți pasagerii la marginea drumului să facem ce-om ști. Și-am făcut! Pe o căldură înăbușitoare, după-amiaza pe la trei, trăgeam câte-un sac după noi, eu și soră-mea, blagoslovind autobuzul, șoferul și pe Doamna ( în gând!).  Eu am renunțat prima la bagaj, aruncându-mi sacul în niște urzici dintr-un șanț, cu toate că în el se aflau și săndăluțele noastre de lac, maro, cumpărate de Paști. Dar cui îi păsa de săndăluțe? La scurt timp a dispărut și sacul Elvirei, în alte urzici umbroase. Acolo, în șanțuri, au rămas cele mai frumoase jucării stricate pe care le-am fi putut avea vreodată. Dacă nu ne-am fi temut foarte tare de Doamna noastră, sigur ne-am fi aruncat și noi odată cu sacii  știind că niciuna nu cunoșteam drumul spre casă. Am ținut drumul tot înainte acolo unde trebuia să o luăm la dreapta, așa că ne-am apropiat de Poiana Ilvei, iar când am întâlnit primul om acesta ne-a sfătuit să facem repede cale-ntoarsă vreo 3 km sau să trecem dealul, ceea ce părea imposibil.

Ne-am întors bolborosind și, cumva, am nimerit drumul spre Leșu, localitate ce nu avea niciun indicator, în mod sugestiv...

Pe la asfințitul soarelui, am ajuns acasă unde ne-a întâmpinat mama care știa că autobuzul vine la șase, iar acum era nouă și jumătate. A vrut să ne certe, dar când ne-a văzut chipurile istovite ne-a dat pace.

Într-un final de zi, de vacanță sau de orice altceva, am realizat cu toții și fiecare în parte , cât suntem de fericiți: eu cu Elvira că am scăpat cu viață, Doamna că a scăpat de noi, tatăl meu că a scăpat de păzit vacile, iar mama...a scăpat o lacrimă de bucurie. I-a fost dor de noi!

P.S. Povestirea aceasta nu ne învață să încălcăm regulile, ne arată cum privesc copiii lumea - cu o curiozitate uriașă, cu imaginație și cu dorința de a descoperi totul. Astăzi ne amuzăm de aceste întâmplări pentru că sunt amintiri, dar fiecare dintre ele ne arată cât de important este să învățăm din experiențe și să alegem ce este bine.

prof. Antonia Bora,

Școala Gimnazială Leșu