Profesorul şi dirigintele Creţu Clement

La începutul lunii iunie 2009, ne-am dat întâlnire, la Beclean, absolvenţii Liceului, promoţia 1964. Eram nerăbdători să ne revedem noi, foştii colegi, unii plecaţi, fără întoarcere, dar să ne şi întâlnim cu profesorul diriginte Creţu Clement. Ora de întâlnire era 11 fix. Eram în faţa şcolii, trecuse de puţin de ora 10, când îl văd pe domnul diriginte păşind pe trotuar, încet-încet, ajutat de un baston. Era mai înainte zvonul că dirigintele nostru nu poate veni la întâlnire, la ora de dirigenţie, fiind bolnav. Cum era să fie, ne-am întrebat, turma fără păstorul ei? L-am sunat, mi-a răspuns amabil, ca de atâtea ori, şi mi-a spus că va sosi la ora şi la locul stabilit. Dorea să fie punctual, aşa cum a fost toată viaţa lui de dascăl. Ne-am întâlnit, aşadar, în 6 iunie, în clasa noastră, cei prezenţi au ocupat locurile în bănci, iar profesorul diriginte Creţu s-a aşezat la masă, a deschis catalogul şi a început: Balasz Ileana, Bezeiţă Iacob, Berceni Elvira… până la sfârşit. Am discutat atunci fiecare câte ceva din viaţa noastră, din perioada celor 45 de ani trecuţi de la absolvirea liceului. Atâţia ani trecuse de când profesorul diriginte Creţu Clement ne-a predat vieţii. După vreo 2 ore a sunat şi de la clasă ne-am mutat la un local din Beclean, unde şi de această dată profesorul Creţu a fost nu numai în capul mesei, ci şi în centrul atenţiei noastre.

Profesorul Creţu a fost, aşa cum l-am cunoscut fiecare, ca un adevărat scafandru, fiindcă vreme de mulţi ani, peste 45, a pătruns în adâncul sufletului nostru de tineri elevi, găsind la fiecare mărgăritare de mare preţ pe are le-a scos apoi la lumină, înnobilându-le. S-a îngrijit de fiecare dintre noi, ne-a cultivat binele şi frumosul, omenia şi respectul reciproc, ne-a îndrumat ca un excelent pedagog şi părinte pe cărările întortocheate ale vieţii. De-a lungul anilor a coborât adânc în inimile noastre, ale elevilor, ca diriginte şi pe fiecare ne-a ridicat la demnitatea de cetăţean onest şi responsabil a acestei ţări. Cunoştea istoria, era profesor de istorie şi, ca atare, ne-a insuflat dragostea faţă de trecut şi prezent. Avea un cult înnăscut faţă de înaintaşi. Era un pedagog desăvârşit. Plecam acasă cu lecţia aproape învăţată. Domnitorii români deveneau, prin patosul cu care ne vorbea despre ei, modele strălucite. A păstrat mereu, în permanenţă, prospeţimea tinereţii spirituale. S-a ferit mereu de rutină. A fost în permanenţă la curent cu noutăţile din domeniu. Vreme de peste 45 de ani a fost un slujitor devotat al şcolii şi, deopotrivă, al elevilor. Aceasta a fost misiunea lui de căpetenie. Profesorul Creţu a trăit prin şi pentru elevii săi, zeci şi sute la număr. A fost călăuzit de dragostea faţă de ei, pe care i-a învăţat tainele vieţii. Îi urmărea de-a lungul anilor, de la absolvirea liceului, până la pensionare.

La începutul lunii iunie 2009, profesorul Creţu Clement a susţinut ultima oră de dirigenţie. Era jovial şi bucuros că-şi întâlnea, din nou, foştii elevi, o generaţie de excepţie, cum îi plăcea să spună. Din păcate a fost ultima strigare a catalogului. Pe el, pe profesorul diriginte Creţu l-a chemat cel de Sus. Şi-a luat zborul spre cele cereşti. Să-şi întâlnească colegii plecaţi mai înainte, profesorii: Vlăduţiu, Mureşan, Lazăr, Ţigăuan, Isă şi ceilalţi. Noi, elevii promoţiei 1964 îi vom păstra o amintire frumoasă şi vom fi mereu călăuziţi de dragostea cu care ne-a înconjurat. Pentru profesorul Creţu Clement clopoţelul a amuţit.