Prof. Antonia Bora: Velnița din bucătărie. Eu n-am iubit toamna dintotdeauna

     Iubim toamna pentru darurile ei, pentru bogația recoltei ce încununează munca noastră. O mai iubim și pentru splendoarea peisajului ce oglindește începutul sfârșitului.

     Eu, însă, n-am iubit toamna dintotdeauna, fiindcă pentru mine acest anotimp însemna, cu câteva decenii în urmă, o imensitate albastră fracționată în mici, foarte mici, forme ovale numite poame fârțâcușe. Se făceau multe și-n fiecare an! Începeam să le recoltăm încă de pe la sfârșitul verii, respectiv al lunii august, și terminam cam pe la Sfântul Dumitru. Le așezam în buți din lemn, verificând periodic ,,să nu se treacă”, adică nu cumva să se întâmple să nu ne mai iasă vinarsul bun și tare.

    N-aveam nevoie să mergem la cazanul din sat, deoarece tatăl meu și-a construit un mic cazan rudimentar, vreau să spun o căldare nu prea mare în care fierbeam borhotul. Alături era butoiul din lemn plin cu apă – răcitorul. Instalația propriu-zisă cerea să învârtim întruuna de o manetă ca să nu se lege compoziția de căldare. Făceam un aluat consistent din făină neagră pe care îl lipeam pe marginile căldării pentru a nu se răsufla borhotul!

   Toate astea erau cum erau, dar mai grav era că schimbam des căldările, vasul fiind mic; așa că trebuia scos borhotul afară și aruncat ,,în câne” cum zicea ticu nervos, dacă-l întrebam ce să facem cu el. Această operațiune ce dura săptămâni se desfășura la demisolul casei unde era, de fapt, și bucătăria. Mai precis, din bucătărie intram în velniță și invers. Odată cu noi intrau în bucătărie dinspre velniță pâlcuri dense de musculițe de oțet (drosophila melanogaster). Acestea se răspândeau repede prin toată încăperea și n-aveai cum să le eviți. Uneori le înghițeam împreună cu zama de cureci și carne de berbec pe care trebuia s-o mâncăm fierbinte, altfel ni se lipea grăsimea de cerul gurii.

   Și, ca și cum toate astea n-ar fi fost de-ajuns, sursa de apă pentru velniță, adică un furtun mare și negru, traversa bucătăria pentru a ajunge la cazan. Vreau să spun că nu puteam închide nici ușa de-afară, nici pe cea dintre încăperi, așa că toamna, săptămâni în șir, miroseam a borhot și-a vinars, în același timp. Câteodată, la școală, se apropiau profesorii de mine și, simțind mirosul, ziceau:,, Iară o făcut tatăl tău vinars! E de venit pe teren!”. Veneau dascălii ,,pe teren” ca la copiii ce nu frecventau școala, deși noi nu lipseam niciodată. Și de ce să fi lipsit? Alternativa era să învârtim la cazan, să cărăm borhot sau să facem aluat pentru căldare. Pentru toate astea rămâneau după-amiezile.

   Acuma, după ce mi-am vărsat oful copilăriei pe tema vinarsului, mi-ar fi parcă rușine să recunosc că părinții mei îl vindeau și ne cumpărau haine și cărți pentru școală.  

                                                                       Prof. Antonia Bora