Prof. dr. Loredana Zbînca, lector CJEx BN: Excelența sau educația de care avem nevoie...

Într-o perioadă caracterizată de schimbări și transformări educative, ne întrebăm adesea care este rolul școlii, cum se construiește statutul profesorului, ce presupune actul predării și cum se instituie relația pedagogică.

A devenit o obișnuință să vedem în jurul nostru doar lucrurile care nu funcționează, legile care nu se aplică și să uităm să dăm credit și feedback profesorilor motivați, atenți, cu vocație. Poate a sosit timpul să ne bucurăm de oamenii adevărați care se află lângă noi și care aduc cu ei excelența și educația de care avem atâta nevoie.

În contextul actual, Centrul de Excelență încercă să ofere o instruire bazată nu doar pe obținerea unui bagaj de cunoștințe ale elevilor, ci și pe o îndrumare și antrenare a abilităților cognitive, reflexive, afective și sociale. O integrare optimă în acest sens în viața socială duce de fapt tocmai la exersarea acestor abilități. Un alt aspect care nu trebuie pierdut din vedere este rolul elevului în noua orientare educațională, unde se poate vorbi „de o reîntoarcere a individului ca actor în spațiul social  și o resurecție a elevului ca actor în spațiul educațional [...]  în calitate de persoană cu caracteristicile sale specific diferențiatoare ce trebuie valorizate maximal”[1], aceasta constituind relevanța pedagogiei postmoderne.

Noua perspectivă asupra elevului ne face să medităm asupra următorului aspect: profesorul „nu lucrează asupra elevilor, ci cu elevii și pentru aceștia”[2]. Ceea ce se petrece la nivelul clasei de elevi este esențial, în sensul în care curriculumul nu mai este unul dat și prefabricat, ci unul adaptat mersului societății în care trăim.

Profesorul deține o colecție de roluri, începând de la facilitator al învățării, la dinamizator al predării și continuând cu însoțitor al celui pe care dorește să-l așeze pe cale, să-l inițieze, să-l provoace și să-l crească. Devine acel alter ego care ghidează și sprijină elevul să cunoască și să se cunoască, să analizeze și să se analizeze. E până la urmă „un fel de schelă la care recurgem, într-o anumită perioadă, pentru a construi o clădire, iar aceasta, după o vreme, dispare pentru ca edificiul să se înfățișeze în toată specificitatea și splendoarea lui”[3].

Indiferent de situații, schimbări sau transformări vom pleda pentru o educație a discipolatului, uneori chiar a excelenței, în care căutarea și descoperirea adevărului se fac doar împreună, de către elev și profesor sau, de ce nu, discipol și maestru.

Doar având la bază încredere, loialitate, devotament și deschidere putem vorbi de o relație autentică între elev și profesor. Dacă nu alunecă în mărginire sau limitare, relația dintre cei doi actori ai actului educațional devine una dintre cele mai frumoase și profunde experiențe umane. Și acest fapt este dovedit de numeroasele poziții pe care le ia: de la dăruire necondiționată la renunțare traumatică, de la loialitate intactă la o competiție înverșunată, de la întâlnire la renunțare între învățător și învățăcelul vanitos.

Prof. dr. Loredana Zbînca, lector CJEx BN