Prof. Mirela Rus: Unde ne sunt scriitorii?

         „Viețuiesc în limba mea, acționez în limba mea; de la un cuvânt la altul se întâmplă toate minunile Universului în limba  mea.”

                                                                                                (Grigore Vieru)

            Petre Țuțea spunea: „Limba română are virtuți complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poți deveni vultur sau cântăreț de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu știu dacă e posibil acest marș istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor...Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Și asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipsește este îndrăzneala.”

         În această săptămână, pe 20 septembrie, l-am sărbătorit pe marele Coșbuc al nostru. „Moartea lui Fulger”, „Nunta Zamfirei”, „La oglindă”, „Mama”, sunt doar câteva dintre operele alese ale poetului plaiurilor năsăudene. Alexandru Vlahuță, Ion Agârbiceanu, sunt alți doi titani ai literaturii românești născuți în luna septembrie. Dacă are puțin noroc elevul ca profesorul de română să se oprească câteva momente din traseul indicat de programa școlară și de manualele care circulă acum pe piață și să-i vorbească despre ei, precum și despre alții, eventual să citească împreună frânturi din creațiile acestora, există o șansă ca, peste ani, un nume precum cel al lui Alecsandri, Ioan Slavici, Emil Gârleanu etc. să-l facă fericit și mândru că este român.

            Suntem într-un plin proces de dezumanizare, de anulare a valorilor noastre culturale. Noi, „epigonii”, am ales să uităm ceea ce este al nostru, ceea ce ne-a definit ca neam cu tradiție, cu istorie. Fără a deveni prea nostalgici, să facem un „remember”, oprindu-ne la „Puiul” de I. Al. Brătescu-Voinești, la „D-l Goe” de I. L. Caragiale. Să nu mai vorbim de basme în care trăiam victoria asupra binelui alături de Făt Frumos și poposeam pe tărâmul celălalt, sperând să găsim „tinerețea fără bătrânețe”. Sadoveanu și a sa „Dumbravă minunată”? „Lumea celor care nu cuvântă” a lui Gârleanu? O, au devenit istorie! Dar nu acea istorie cu care ar trebui să ne mândrim și care ne scoate în lume, ci una a negării noastre existențiale. Un popor care nu își cunoaște istoria și care își uită sau își reneagă scriitorii, nu există. Literatura română, cultura, în general, a devenit, în mare măsură, una comercială, unde primează promovarea unor nume care nu prea au nimic de spus. În loc să vorbim copilului despre Fram, din opera „Fram, ursul polar”, îi punem sub nas o povestire banală, care vrea să imite sensibilitatea personajelor din creația mai sus amintită, îi cerem să descopere emoții, sentimente, într-o lume de himere, rece și abstractă.

            Prea ușor dăm la o parte ceea ce ne reprezintă, prea mult ne chinuim să facem din formele fără fond mărgăritare. Acestea, laolaltă cu tehnica ce îl stăpânește pe om, în special pe tânărul de astăzi, fac din universul uman o iluzie. Și asta deoarece omul a intrat într-o epocă a tehnolatriei, în care tehnica îl stăpânește. Să citim o poezie de Eminescu? De ce să alegem asta, când putem să „socializăm” pe internet. Ne amăgim că vorbim cu întreaga lume pe rețelele de socializare, dar de fapt am devenit atât de singuri...

            Se va mai naște un Creangă? Un Eminescu? Un Arghezi cu al său „Zdreanță”? Nu, pentru că nu mai avem timp, nici măcar să facem lumea asta mai frumoasă pentru copiii noștri. Mai au timp sau ochi să vadă cum cad frunzele toamna? Mai privește cineva noaptea la stele? Mai adoarme vreun copil citind o pagină de poveste? Poate....

            Mai avem o șansă pentru ca scriitorii noștri „să nu moară” în ghearele uitării, strecurând, prin avalanșa de kitsch-uri care vin din toate părțile înspre tinerii noștri în formare, câte un vers, câte o strofă, câte o vorbă de duh, câte o „plimbare” prin opera unui Creangă sau Teodoreanu...Poate vom avea norocul ca unele din toate acestea să se lipească de inima lor și să le instige dorința de a gusta mai mult. Iară de nu, „toate-s praf...Lumea-i cum este....și ca dânsa suntem noi.”

            „Iară noi? Noi, epigonii?...Simțiri reci, harfe zdobite,

            Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

            Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

            Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

            În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

            Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în  nimic!”

                                                (Mihai Eminescu, „Epigonii”)