Eminescu şi Limba Română

Preot Ion Alexandru Mizgan

Ziua Limbii Române se sărbătorește în fiecare an în România la data de 31 august, ca urmare a unei reglementări legislative  (Legea nr. 53/2013 ), publicată în Monitorul Oficial nr. 145 din 19 martie 2013. Ziua Limbii Române a fost stabilită la aceeași dată cu sărbătoarea similară instituită în anul 1990 în Republica Moldova sub numele de „Limba Noastră”. Limba reprezintă fundamentul identității naționale pentru orice neam de pe fața pământului. Cu toate că trăim în epoca tăvălugului globalist, în care atât persoana cât și neamul sunt luate în zeflemea și înlocuite cu individul  spălat pe creier și gloata cuvântătoare negânditoare și ușor manipulabilă, a ne prețui limba reprezintă un gest de normalitate și demnitate. Limba română provine din romanizarea populațiilor străvechi din bazinul Dunării de Jos, care conform lui Herodot erau traco-dace, iar ulterior a fost influențată de limbile slavă, greacă, maghiară, turcă și altele.  Numele de „rumână” pentru limba noastră e atestat în secolul al XVI-lea la mai mulți călători străini, precum și în mai multe documente românești. Cel mai vechi document scris în limba română este Scrisoarea lui Neacșu, un document din 1521, în care Neacșu de Câmpulung îi scria primarului brașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic. În Palia de la Orăștie (1581) și în Letopisețul Țării Moldovei (1647) se menționează, de asemenea, termenul de limbă română. Prima tipăritură românească a fost un Catehism tipărit la Sibiu în 1544, care s-a pierdut, iar prima tipăritură care s-a păstrat a fost un Evangheliar slavo-român ce aparține lui Filip Moldoveanul (1551-1553). Prima tipăritură în limba română  cu litere latine  este o culegere de cântece religioase calvine din 1560 și aparține episcopului Pavel Tordași. Limba română este limbă oficială în România și aproximativ 90% din populație o consideră limbă maternă. Din 2007 limba română este una dintre limbile oficiale la nivelul Uniunii Europene unde în prezent sunt 24 de limbi care se bucură de același statut. Menționăm faptul că limba română este între primele 20 de limbi vorbite pe glob din aproximativ 7000 câte se mai vorbesc în prezent. De asemenea limba română  este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în Muntele Athos, respectiv la schiturile Prodromu și Lacu.

S-a spus pe bună dreptate că fondul de aur al spiritualității unui neam  îl reprezintă limba, care e opera cea mai de preț a unui popor, întrucât prin limbă i se reflectă unei comunități istoria, felul de a fi, a simți și cugeta. Evident că atunci când vorbim de limba română nu putem să-l trecem cu vederea pe Luceafărul poeziei românești: Mihai Eminescu!  Mircea Eliade spunea că recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem la noi acasă întrucât el este „întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din ele”.  Nu întâmplător Petre Țuțea l-a numit pe Eminescu „sumă lirică de voievozi” sau „românul absolut”.

 Marele poet a fost prin poezia și publicistica sa fondatorul limbii  române literare moderne. Eminescu a afirmat că „noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră!”, și că „numai în limba sa omul își pricepe inima pe deplin”.   El a apărut la o  răscruce de timpuri în cultura română,  când  limba română își căuta vadul ei spre modernizare, când  trecuseră de rigorile  extremiste ale Școlii Ardelene și încerca să se lepede de exagerările cosmopolite franțuzite și de „beția formelor fără fond”, cum spunea Titu Maiorescu. La acea vreme limba română abandonase alfabetul chirilic și Academia Română căuta să găsească noi sunete pentru semnele slave care nu existau în grafia latină. Eminescu a combătut curentul latinist apărut în lingvistica și filologia românească în secolul al XIX-lea, întrucât reprezentanții acestui curent, animați de dorința patriotică de a continua ideile Școlii Ardelene, au ajuns la unele exagerări, susținând puritatea integrală a limbii româneși recurgând la unele măsuri arbritare, cum au fost eliminarea cuvintelor străine din limbă (nelatine), modificarea formei cuvintelor etc.  Eminescu  atrăgea atenția că în acest mod se pierdea întreaga comoară a limbii care consta în zicători, proverbe  și cuvinte moștenite din neam în neam.

 Mihai Eminescu a militat pentru valorificarea eficientă a tezaurului limbii române, sporindu-i potențele și valențele semantice și stilistice.  Eminescu nu a fost doar un luptător în planul limbii și al culturii, ci și un luptător în plan politic și social, punându-se pe deplin în slujba neamului său. Preocuparea lui Mihai Eminescu pentru problemele lingvistice în general și cele de limba română în special, constituie o preocupare constantă a vieții sale, începând din anii de studii și terminând cu munca depusă ca redactor și publicist și mai ales în calitate de scriitor.  El a scris în acest sens o serie de articole, unele critice, publicate în ziarul „Timpul”  și  adunate în volum în „Scrieri politice și literare” (București, 1905). Unitatea lingvistică a românilor, pe care a constatat-o în timpul călătoriilor sale în mai toate provinciile românești, constituia pentru el un aspect esențial al solidarității naționale, menit să cultive conștiința de neam, fiindcă, notează Eminescu, românii vor „să aibă libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului”.  Eminescu mai notează faptul că la români „spirit și limbă sunt identice, iar limbă și naționalitate, asemenea” (Curierul de Iași, noiembrie, 1876).  Eminescu a acordat un interes deosebit fondului vechi al limbii, cărților vechi, atât pentru conținut cât și pentru originalitatea lor expresivă.  Marele nostru poet a rămas apropiat sufletește de țăranul român întrucât în concepția sa  clasa țărănească reprezintă națiunea însăși. Clasa țărănească, scrie Eminescu,  e „cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătoarea istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului”.  Într-o lume invadată de forme cosmopolite, țăranul este „singurul ce și-a păstrat frumoasa limbă veche, frumoasele datini, cari și ele pier din zi în zi sub suflarea înghețată a unui veac străin de toată ființa noastră” (Timpul, 8 octombrie, 1878). El, țăranul, este cel ce menține, prin limbă, credință și datini, „unitatea noastră națională” (Timpul, 18 februarie, 1882). 

 Așa cum în istoria altor popoare unii mari scriitori s-au impus în mod deosebit în dezvoltarea limbii popoarelor din care au provenit, tot așa s-a impus și Eminescu în cadrul neamului românesc. Așa cum italienii l-au avut pe Dante, rușii pe Pușkin, nemții pe Goethe, englezii pe Shakespeare, așa l-am avut noi românii pe Eminescu ca făruitor al limbii române literare. Marele poet s-a impus în cultura română prin contopirea limbii populare în limbă literară, oglindindu-și viziunea asupra spiritului și conștiinței naționale. Eminescu scria că „Limba română la sine acasă e o împărăteasă bogată (...),  iar a o dezbrăca de averile pe care ea ... le-a adunat, în mai bine de o mie de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerșetoare” (Timpul, 1879).

Deși unora le vine greu să înghită această realitate istorică, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră în dezvoltarea limbii române, bazele limbii literare fiind edificate prin traducerea și tipărirea cărților bisericești, iar Mihai Eminescu a recunoscut și apreciat constant rolul Bisericii în dezvoltarea culturii și a limbii române, precum și a unității etnice a românilor. Coeziunea etnică a poporului român este determinată în opinia lui Mihai Eminescu de „unitatea de limbă, de datine juridice, religioase și de viață familiară”, iar „cărțile bisericești tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească, opresc procesul de diversificare și dialectizare a graiului viu; acesta primește prin cărți o normă unitară în rostire și în scriere...” ( (Eminescu Opere, XIII, București, 1985, p. 135; 160). Tezaurul sufletesc al poporului român este în viziunea lui Eminescu „limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene”, căci doar „în limba sa i se lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi...”. În ziarul Timpul din 10 octombrie 1881, Mihai Eminescu constată că dacă ar fi existat înclinări spre dialectizare a limbii române, acestea „au încetat din momentul în care Biserica au creat limba literară, au sfințit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat”.

Eminescu elogiază activitatea lui Ion Heliade Rădulescu din prima etapă, pentru meritele sale incontestabile în evoluția limbii române, dar se va manifesta incisiv și vehement contra publiciștilor vremii care folosesc o limbă neîngrijită, „păsărească” cum o numește poetul, întrebuințată de autori improvizați , care slujesc presa vremii.  Eminescu afirma că presa vremii sale scrisă într-o limbă cosmopolită denotă lipsă de respect pentru tezaurul limbii române. Eminescu conchidea în acest sens: „Limba de rând a ziarelor politice amenință a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului”.  Trebuie să menționăm faptul că Eminescu atrage atenția în ce privește responsabilitatea Școlii în cultivarea limbii: „Studiul principal al unei școale rurale sau primare e limba românească; ea este totodată organul prin care neamul își cunoaște ființa proprie, organul prin care acest neam moștenește avutul intelectual și istoric al strămoșilor lui”.

Nu trebuie să înțelegem din cele prezentate că doar Eminescu a contribuit, în veacul al XIX-lea, la făurirea a ceea ce numim limbă și cultură națională sau limbă literară modernă, dar lui îi revine un rol primordial în acest sens. Cel mai mare omagiu pe care am putea să i-l aducem limbii române, spunea  Ina Maria Stoica (Bucureștii Vechi și Noi),  este să o vorbim corect, să-i prețuim muzicalitatea și savoarea, atât prin viu grai, cât și în scriitură, să-i citim și să-i recitim pe marii făruitori ai limbii și literaturii române, întorcându-ne la legendele și  cronicile demult acoperite de timp, ca să ne amintim că limba română este „ca un fagure de miere”, cum spunea marele Eminescu! (Epigonii).

 

                                                                                

 

Comentarii

31/08/21 11:41
Iuliu

Motto:
„Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.”
(Alexei Mateevici- Limba noastră)

Astăzi este Ziua Limbii Române care se sărbătorește în România la 31 august, la aceeași dată cu Limba Noastră, o sărbătoare similară celebrată în Republica Moldova.
Liviu Rebreanu în Discursul de receptie la Academia Română, rostit pe 22 mai 1940, intitulat „Laudă țăranului român”, aduce si un elogiu limbii române: „O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului. Limba românească e o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat dela făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. Toată desvoltarea ei, până în timpurile mai nouă, se datoreşte ţăranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completă maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice. Pierzând sau dispreţuind contactul direct cu poporul, în cele din urmă îmbătrânesc, se artificializează, ajung a fi organisme moarte — limba latină, greacă, ebraică… Limba noastră, cultivată numai de ţărani, în legătură continuă cu pământul şi cu lumea concretă, a păstrat expresia imagică şi naivă a omului simplu, o prospeţime pitorească şi colorată, ritmul vieţii mişcătoare. Limba aceasta, ca toate operele ţărăneşti, e conservatoare şi-şi apără cu îndărătnicie conformaţia, rămânând refractară încercărilor de violentare. Neologismele, în afară de cele de specialitate cu circulaţie numai în anume sfere, se generalizează anevoie şi abia după ce suferă transformările noţionale şi formale potrivite cu spiritul ei. Aşa au fost condamnate să dea greş sforţările filologilor de odinioară cari au vrut s’o «relatinizeze», ca şi ale altor reformatori mai noi cari au încercat s’o «rumânizeze» prin reînvierea slavonismelor eliminate de evoluţia ei firească. Acelaşi rezultat trebue să-l aibă şi tendinţa unor scriitori şi gazetari de a o «urbaniza» cu orice preţ, împrumutând din limbi străine nu numai cuvinte, dar şi construcţii gramaticale şi sintactice, socotind probabil, ca şi oarecari predecesori ai lor de-acum două-trei secole, că româneasca poporului e «proastă şi nu-i bună de nimica»…”
(Vezi: https://revistaderecenzii.com/liviu-rebreanu-lauda-taranului-roman-discu...)

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5