Prof. Vasile Găurean: Doamna prof. Florica Pop și misterul fluturilor de mătase

Putem vorbi despre dânsa fără grijă, deoarece acum e plecată la București la fiica dumisale, Andreea, înalt magistrat. Mult și-a dorit familia dânsei un copil și iată că Dumnezeu s-a milostivit spre ei și le-a dăruit acum un băiețel de toată mândrețea,

                       Și ce este fericirea, dacă nu tocmai împlinirea unei dorințe pentru care am suspinat multă vreme?

            „Când se naște un copil în lume -zice Mahatma Gandhi- e semn că Dumnezeu încă nu e de tot dezamăgit de lumea aceasta.”

                       Pe când eram colegi la Școala Generală din Șieu-Odorhei, prin anii ”70-”80, doamna prof. Florica Pop preda Agricultura și obiecte conexe acesteia, având în grijă și pionierii patriei din zonă, ca Director educativ. Era o foarte bună și inimoasă organizatoare (soțul, prof. Grigore Pop, a fost multă vreme director al Școlii).

            De la activități culturale, la cele practice, făceam de toate, într-o vreme când „parcă lumea era mai plină de soare”- cum se exprima Mihai Eminescu, vorbind despre adolescență și tinerețe.

                      Toamna, eram la practică agricolă, când ne făceam și noi, dascălii, aprovizionarea de sezon. Elevii primeau și ei produse în ultima vreme socialistă: mere, cartofi, morcovi, porumb, struguri la Sâniacob. Aici  făceam vin în găleți  și apoi îl transbordam în damigenele pentru apă. Pinot Gris. Ce soare! Ce exuberanță! Ce tineri eram,  Sfinte Doamne!...

              De la o vreme, prin „grija” partidului unic, școlilor ni s-a dat misie să aducă și elevii ceva bani la bugetul patriei, adunând borcane, fier vechi, textile uzate și mai la urmă, vara,  „calimandrosul” viermilor de mătase (Bombyx mori).

            Întrucât aceștia din urmă sunt mari boieri  și consumatori de frunze de dud, tot doamna prof. Florica a pionierilor a trebuit să gestioneze „ferma” întinsă pe două săli mari de clasă.

                       Mătăsoșii aceștia, veniți din China și aflați de soția Împărtului Galben, Guangsong într-un dud, sunt boieri, cum am zis, fiindcă  atunci când nu mai au frunze, nu se zbuciumă să le caute cum fac alți semeni. Stau pe loc înr-un fel de grevă și așteaptă: moartea sau frunzele de dud (mărul calului ori salată). Dumnealor le e totuna pentru ambele soluții. Ce freamăt însă, ce foșnet era când primeau frunzele proaspete!

                       Îmi aduc aminte unele momente de mare neliniște, când profesorii planificați a aduce frunze întârziau sau nu veneau din varii motive. De câteva ori am fost salvatorul, aducând de la Cristur-Șieu saci cu frunze pe bicicletă, drept pentru care- și nu numai pentru aceasta- am luat multe premii pionierești și chiar dreptul la o uniformă specifică. Sunt recunoscător și azi, doamnei profesoare Florica, fiindcă mi-a răsplătit generos  bunăvoința și hărnicia.

             Când am mers cu uniforma Duminică, la Biserică (mergeam, deși nu era voie), s-a uitat lumea la mine ca la amiralul Hashimoto, plin de insemne și nasturi „de aur”.

                       De vreo două ori, pare-se, am dus la Bistrița sacii de gogoși gslben-aurii, de toată frumusețea.  Unele soiuri de mătăsoși produc gogoși albe, albastre, roz sau verzui, extrem de scumpe și rare, din care se fac niște stofe superbe și rezistente ca fierul, igienice și foarte elastice. Și umbrele, parașute, conductori electrici speciali. Firul tras direct de pe gogoașă este borangicul.

                       După 40 de zile, când ajung la maturitate deplină,  larvele nu mai mănâncă; se urcă pe ramuri uscate și își țes în jurul lor un fir fin, de circa 9 m. lungime, fir de o rezistentță neobișnuită, formând o gogoașă aurie. Un fir de mătase de 1mm grosime (dacă-l tragi din cinci gogoși deodată), suportă o greutate de 40 de kilograme, adică un sac de ciment! Prin felurite metode și încrucișări, s-au obținut și gogoși fosforescente.

                                                                                   x

            Știți, domniile voastre ce este această magnifică, aurie și frumoasă gogoașă, pe care și-o țes mâncăcioșii ăștia?(cam 23 kg. de frunze de „persoană”vermicolă.)

             Este mormântul viermelui de mătase. Câtă trudă! E ceva ca la noi, oamenii, care ne facem morminte fastuoase.

            (Spun unii gânditori și teologi  că, asemenea acestora, avem și noi oamenii, niște stadii ale dezvoltării: cel de acum, cu scăderile știute și văzute și stadiul următor, al slavei strălucite...Zice profetul rege David unmlindu-se: „iar eu sunt vierme și nu om și defăimarea poporului.”Ps.21.6 )

            Acolo, în gogoașa aceea „de aur”, se va închide fiecare larvă și murind, vor sta 4o de zile. Când moartea pare că a biruit deplin, atunci  începe un miraculos proces de naștere a unui splendid fluture de mătase.

                       M-a uimit acest număr de 40 de zile, al așteptării larvei în gogoașă, 40, care este unul din numerele sacre. Iată, 40 de zile(+10) țin posturile Crăciunului și Sfintelor Paște; 40 de zile a postit Domnul IISUS în pustia Carantaniei; 40 de ani au peregrinat evreii prin pustiu după ce au ieșit din Egipt...

            Așa este și cu bobul de grâu. Închis în  pământ, cu puțină umezeală, moare, putrezește. În culmea acestui proces al pieirii, începe miracolul nașterii unui firicel de grâu, ce va ajunge falnic pai verde și apoi făcând spic cu rod înzecit, cum spune Domnul IISUS în parabolă. („Dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă”In.12.24)). Cunoscând aceste taine, Nichita Stănescu zice „Noi suntem semințe/ Și pământul e al nostru...” (NOI). Făceam din poezia aceasta totdeauna, o lecție foarte frumoasă și interesantă.

                       Și în mormintele creștine, aceste „gogoși omenești” rămâne numai ceea ce numim haina sufletului, în timp ce  duhul, suflarea de viață divină, a urcat la cer.

             Miile de cruci mărturisesc despre cei ce dorm acolo:  suntem ai lui HRISTOS. Așteptăm pe

            „Domnul Răstignirii și-Învierii,

            Care din Cruce a făcut lumină...”

                                                            (Radu Gyr)

            Când va veni Împăratul Universului, din aceste lăcașuri vor ieși transfigurate și triumfătoare, trupurile noi, îmbrăcând sufletul în strălucire și slava negrăită a veacului ce va să vină.

            De aceea, mormintele omenești au fost totdeauna îngrijite, cinstite pe cât este cu putință, „până se va face ziuă și Luceafărul va răsări în inimile noastre”(2. Petru,1.19)

                                                                Prof. Vasile Găurean