PROFESOARA ANA DIN SEATTLE

Ne plimbam pe malul râului Sammamish, o punte de legătură între orașele Redmond -Seattle, ce are pe malul stâng o pistă sportivă pe o lungime de 45 km, unde doritorii de aer proaspăt se plimbă, aleargă, merg cu bicicletele, cu rolele  sau  cu  skateboard-ul. Alții pescuiesc sau culeg fructe de pădure - zmeură, mure, alune sau bliuberi. Pe traseu am auzit graiul dulce românesc de pe buzele a două doamne frumoase, într-o ținută sportivă. Mare bucurie ne-a cuprins. Ne-am oprit, le-am salutat și am intrat în vorbă cu dânsele. Cum e obiceiul meu, le-am iscodit. Una era economistă de loc din Oradea și una, Ana, din Timișoara, lucra în învățământ, ca profesoară de matematică. Am abordat probleme referitoare la școala românească și școala americană. Ne-am împărtășit gânduri și idei din domeniul științei educației. Ne-a prezentat forme și metode de predare, folosite aici, programele de învățământ, retribuția, disciplina în școală, interesul elevilor pentru studiu, opțiunile elevilor privind obiectele de studiu, școala părinților, timpul liber, precum și alte probleme din domeniul școlar, probleme de la clasă: elevii ies la tablă numai dacă vor. Eu ca profesor nu-i pot obliga, iar dacă nu se anunță niciunul, rezolv eu exercițiul cu explicațiile de rigoare. Dacă la a doua solicitare nu iese vreunul la tablă, mai rezolv eu alt exercițiu, până sună. La sunetul clopoțelului, toți elevii sunt la ușă, dacă mai am de concluzionat printr-o propoziție sau formulă, vorbesc în gol deoarece nimeni nu mai e în clasă. La intrarea în clasă, după pauză, primul care intră este profesorul. Elevii îl găsesc pe profesor la catedră. Cineva m-a întrebat dacă la intrarea profesorului elevii se ridică. La care am răspuns că nu știu, deoarece niciodată n-am intrat în clasă după elevi. Notele nu sunt publice, așa că nu se cunoaște situația școlară, nici a colegului de bancă. Nu sunt cataloage. Notele le dau pe baza testelor, care sunt foarte dese. Dacă scot un elev la tablă și se încurcă, creându-se în clasă haz, părinții se alarmează spunând că i-am făcut de râs odrasla. În școala americană nu se fumează, nu doar în incinta școlii, ci nici în împrejurimi, cam la 150 m de școală. Sunt anunțuri în locuri vizibile: „În această zonă nu se fumează!”  

Pentru mine, spune profesoara este o mare greutate. Sunt fumătoare și nu mă pot debarasa deocamdată de acest viciu. Într-una din zile mă cheamă directorul școlii și mă întreabă:
- Câte țigări fumați pe zi?

I-am spus cu aproximație10, la care directorul a calculat:

 „Pentru fiecare țigară, 5 minute de timp pierdut, pentru care nu vă plătim!”

„Eu nu fumez în timpul orelor, ci  doar în  pauze!  la   care  directorul  a completat: „Noi dascălii, suntem în flux continuu, nu avem pauză. Pauză au doar elevii pe care avem obligația să-i instruim și să-i  ocrotim. Dacă în minutele când dumneavoastră sunteți la țigară, se întâmplă ceva cu un copil, cum motivăm? Unde este prestanța noastră în fața părinților și a societății, care ne-au încredințat acești copii?”

„Sunt pusă într-o situație dificilă: ori mă las de fumat, ori părăsesc școala și-mi caut alt loc de muncă.”

Sunt sigur că și-a găsit alt job. Voi reveni!