Proza scurtă, o prioritate

Pornind de la convingerea că poezia şi proza scurtă sunt o prioritate pentru nevoia de literatură a cititorului modern, scriitorul Cornel Cotuţiu prezintă, în antologia „Douăzeci”, apărută la Editura Charmides, un şirag de povestiri care îşi au tematica în realitatea imediată.
În proza „Aleea Castanelor” ne întâlnim cu Grig Izbaşa, cel care stă, zi de zi, la o cafea, în pizzeria de pe „Pietonalul” oraşului. Poveşti cu iubiri şi trădări, însă dincolo de acestea se iveşte filonul mitic atunci când Izbaşa devine din om copac, cu frunze şi crengi care cresc din trup, acoperind fiecare parte a corpului, mirând-o şi pe vecina Veturia, cea care era abonată la cafeaua de dimineaţă a familiei. Transpiraţia umană devină sevă, iar tălpile rădăcini, astfel încât situaţia este greu de acceptat până şi pentru soţia devotată care înaintează divorţul. Până la urmă, această asemănare reuşită a lui Cornel Cotuţiu dintre om şi copac nu face decât să ne arate legătura puternică între noi şi natură.
Acelaşi sentiment al dragostei este şi în proza „Apoi”, unde Alexandra şi Pavel trec sub binecuvântarea ploii prin anumite stări. În „Bruj şi Grui” descoperim libertatea comunicării dintre om şi animale şi ce este mai interesat, gândurile câinilor în legătură cu stăpânii acestora, un adevărat dialog interior. O poveste frumoasă despre stările prin care trecem în aceste legături speciale între oameni şi animale. „În cearcănul lunii”, o proză a cărei povestire se întâmplă într-o livadă în care cel mai trufaş dintre miei este pus în pericol prin ameninţarea cu tăierea rădăcinilor.
Cornel Cotuţiu reuşeşte, prin povestirile lui, să ne apropie pas cu pas, de lumea înconjurătoare, căreia îi dă viaţă, portretizând-o prin cuvinte care stăruie asupra fiecărui detaliu. „Între paranteze” vorbeşte despre minerii ucişi în explozie şi, în mod particular, despre drama doamnei Nălbaru, cea care trece prin stări cumplite, spiritul soţului decedat nelăsând-o să trăiască. Fie că se află la Beclean, în Dumbrăviţa sau pe alte meleaguri, personajele lui Cornel Cotuţiu trăiesc dinamic fiecare act din povestea lor, fie în cimitir, aşa cum face Maura Melegaru în „Jar acoperit de cenuşă”, fie în sala de clasă, aşa cum face profesorul F. în „Noimă”.
Atent în construirea secvenţelor, cuvintele curgând clar, fie că ne aflăm în mediul real sau în spaţiul imaginar, Cornel Cotuţiu reuşeşte să schiţeze imagini vii, cum este şi cea a jocului mâinilor în „Trei palme” sau a fotografiei neacceptate de Ana din „Un album refuzat”. Îmbucurătoare la Cornel Cotuţiu sunt glasurile cuvintelor care, în „Douăzeci” stau sub semnul redescoperirii, ca într-o oglindă, a valenţelor scriitorului.