Râsul interzis: în vremea corectitudinii politice

            Am ajuns, în prezent, la percepții de stări alarmante pe care numai în vremea societății totalitare idiologizate din România le-am înregistrat ca factori punitivi: interzicerea rîsului, a umorului, a satirei, a comediei de scenă ori de film, a spectacolului stand-up comedy, cum se spune. Din ce motive? Mirel Taloș (romancier, eseist) comentează critic o carte apărută pe piața de limbă engleză (mare piață, nu?) intitulată «Bancuri corecte politic» de Marty Field, în traducerea mot à mot a titlului: «Glume amuzante corecte din punct de vedere politic». Se poate observa de la o poștă că noii ideologi ai lumii (marcați special în cadrul Uniunii Europeane, în Statele Unite ale Americii, evident, în Europa întreagă) „știu” să facă distincția între un „banc” satiric și o „glumă”, fie ea și vinovată. Prima, zice-se o glumă, e redată pe coperta întâi, în manuscris: „Pun pariu că luptătorul din Epoca de Piatră obișnuia să meargă mult mai puțin” (adică, era un luptător ce ostenea mult mai puțin decât „luptătorii” de astăzi, mereu epuizați). Pe coperta a IV-a tronează îndemnul editurii de a cumpăra cartea cu mult curaj: „Provocându-vă la cascade de râs la fiecare pagină, această carte de bancuri poate fi făcută cadou fără nici un risc și, cine știe, poate fi prima punte între o lume corectă din punct de vedere politic și comedia pură”. Mirel Taloș, recenzentul, consemnează nu fără tristețe, cu multă neliniște: „Fanatismul, dictatura, autocrația, despotismul, absolutismul, totalitarismul, tirania, fundamentalismul religios etc. și, mai nou, corectitudinea politică (s.m., V.R.) au în comun persecutarea umorului, pe care îl văd ca pe o formă agresivă a intransigenței critice, mai greu de digerat decât critica, pentru că presupune punerea lor (a regimurilor pomenite – n.m.) într-o postură ofensatoare, jignitoare, umilitoare. (...) Umorul este un exercițiu intelectual ce implică automat o relativizare a lucrurilor, a contextelor, o scoatere temporară din registrul lor «firesc», o convenție în cadrul unui ceremonial (comedie jucată pe scenă, spunerea unei glume, o caricatură) și, perceput corect, în codul lui, el nu poate fi ofensator, ci, cel mult, poate fi perceput în mod greșit ca ofensator. (...) Luîndu-se pe sine la modul cel mai serios posibil, corectitudinea politică (s.m.) a sfârșit prin a lua în vizor umorul, după ce l-a etichetat definitv drept un discurs ofensator. Corectitudinea politică a stabilit că mesajul ironic la adresa unor largi categorii (rasiale, politice, etnice, sexuale, profesionale, chiar a unor evenimente istorice etc.) este automat ofensator, în modul cel mai serios posibil, și trebuie evitat. În acest caz avem de-a face nu numai cu ieșirea din codul necesar perceperii umorului, dar și cu o percepere greșită a rostului umorului, care este pur și simplu râsul, și nimic altceva (ofensarea, etichetarea, denigrarea, excluderea etc.). (...) Bancurile etniciste sau rasiale sunt de evitat, ele fiind ofensatoare (nu însă și bancurile despre sfinți, îngeri, Dumnezeu, Paradis, care, evident, nu au în ele nimic ofensator – sic!). Cu limitările aduse umorului, corectitudinea politică îngrădește discursul public, funcționând de fapt ca o cenzură. Limitările aduse umorului sunt certe. (...) Vizat, în acest caz, nu este de fapt umorul, ci simțul ironiei, ce irită corectitudinea politică, devoalând – și în acest fel – vocația ei totalitară (s.m.). Limitarea umorului este, implicit, și o limitare a libertărții de exprimare, din perspectiva unui rigorism totalitarist”.

            Scriu despre cărți: Ștefan Borbély («Theodoros» roman de Mircea Cărtărescu – Ed. Humanitas, 2023); Constantina Raveca Buleu («Binecuvântarea Himerei» roman de Liviu Pendefunda – Ed. Contact Internațional, Iași, 2021); Ioan-Aurel Pop («L’Histoire, pour quoi faire?» de Serge Gruzinski – Ed. Fayard, Paris, 2015 – un istoric care studiază viitorul prin prisma trecutului. Și mai departe, se accentuează: mijloacele intelectuale pentru studierea istoriei nu sunt arătate de prezent; istoricii se formează într-un prezent și pleacă din el spre trecut; internetul a făcut ca sursele de informare să fie accesibile întregii societăți, dar a deschis și ușile dezinformării și ale știrilor false; istoricul Serge Gruzinski se întreabă la ce este bună istoria și răspunde pe larg acestei întrebări.

                                                                                                                 Virgil RAȚIU