Recensământul – lung prilej de vorbe şi de ipoteze (1)

Am încercat, stimaţi cititori, ca în articolele precedente, pe tema „Recensământul populaţiei şi al locuinţelor” să mă axez mai mult pe aspecte de ordin istoric, dorind să sugerez astfel că pe teritoriul României de astăzi o astfel de activitate nu este o premieră ci, dimpotrivă, astfel de „numărări” se desfăşoară încă de pe vremea dacilor, ele constituindu-se de multe ori şi în argumente indubitabile ale continuităţii existenţei de netăgăduit a strămoşilor noştri aici, aici unde avem şi obiceiuri şi tradiţii şi toponimie, ba ne sunt îngropaţi tot aici şi bunicii şi străbunicii cu o mie de ani înainte de a fi colonizaţi pe aceste meleaguri alţi conaţionali.

Ar fi normal ca Recensământul să se desfăşoare lin, fără sincope, numai că, iată, politicieni şi conaţionali, cum ziceam mai sus, încearcă să tulbure apele şi să facă astfel ca nişte subiecte ţintă sau întrebări ţintă să capete răspunsuri care să mărească numărul maghiarilor, spre exemplu, în diferite zone să uzurpe alte răspunsuri procentajul de ortodocşi diminuându-se astfel şi rolul primordial al bisericii naţionale, care a păstrat, prin vreme, unitatea poporului român.

Fără îndoială că astfel de demersuri trebuie demascate pentru că „făuritorii” de „ungarii mici” trebuie să ştie că aşa cum a trecut vremea „Ungariei Mari”, a trecut sau ar fi trebuit să treacă şi vremea în care zâzania şi animozitatea artificială nu-şi mai au locul, în România, între unguri şi români, numai că politicieni şi unele minţi înfierbântate gândesc altfel.

Atunci când aceste minţi recurg la spânzurarea lui Avram Iancu şi ne spânzură, cu nonşalanţă, simbolurile profitând de ciudata detaşare a oficialităţilor, ar trebui să observăm că astfel de acte nu sunt simple accidente ci sunt consecinţa unor planuri vechi şi care sunt departe de a temporiza conflicte ce mai mocnesc încă în unele capete, mai mult sau mai puţin înfierbântate.

Deşi în ultimii 21 de ani, şi nu numai, etnicii maghiari au avut aceleaşi drepturi ca şi românii, dacă nu mai multe, ei continuă, cu tenacitate, să vizeze, unii dintre ei, singurul ţel pe care-l doresc, „Ungaria Mare”, uitând că politicienii unguri trăiesc şi ei în România sau sunt europarlamentari pe spesele acestei ţări.

Voi încerca să vă ofer, stimaţi cititori, câteva argumente pentru a vedea că despre ce vorbesc nu sunt doar suspiciuni ci, prin vreme, chiar dacă nefireşti, aceste strădanii sunt, cu abstinenţă, continuate.

Am făcut într-un articol precedent o foarte succintă trimitere la cartea „Românii din Covasna şi Harghita”, apărută la Editura Grai Românesc în 2003, editură a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, carte apărută sub înaltul patronaj al Î.P.S. Ioan Selejan (în 2003 doar episcop).

Voi utiliza, fără intenţia de a detalia, doar câteva citate care să vorbească fără dubii despre maghiarizarea forţată a românilor din cele două judeţe, fapt ce atestă că dorinţa creşterii cu orice preţ a numărului ungurilor în România printr-un recensământ mincinos, în ce-i priveşte nu pare doar o simplă poveste, mai ales că în aceste zile în Ungaria se desfăşoară, de asemenea, un recensământ, iar în ţara vecină, românii au fost sfătuiţi să se declare unguri, că au doar de câştigat.

Revenind la Cartea amintită mai sus, care face referiri la adevăruri din cele două judeţe şi, implicit, la adevăruri din fosta Regiune Autonomă Maghiară, regiune „făurită” expres în România, la porunca sovieticilor prieteni la toartă ai ungurilor (vezi cartea lui Larry L. Watts „Fereşte-mă Doamne de prieteni” – războiul clandestin al Blocului sovietic cu România, carte în care afirmaţia de mai sus are consistente argumente.

Dar să vedem cam cum au fost şi sunt trataţi românii „în ţara lor”, care cuprinde, totuşi, şi judeţele Covasna şi Harghita.

În zona cu pricina au existat vreo zece valuri de asimilare imediată şi de alungare a românilor din ceea ce începe a se denumi Secuime, iar cinci valuri sunt înregistrate în ultimul secol şi jumătate, fiind documentate de recensămintele moderne (vezi prietene că-i posibil), fie că ele erau efectuate sub administraţia austriacă, ungurească sau românească. Asemenea evenimente şi perioade de intensă deznaţionalizare a românilor din estul Transilvaniei se plasează la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul revoluţiei de la 1848-1849, în vremea dualismului austro-ungar (cu vârful procesului la începutul secolului al XX-lea), în timpul ocupaţiei ungaro-hortyste (1940-1944), pe durata instituirii Regiunii Autonome Maghiare creată de către comunişti şi după evenimentele din 1989.

Ca urmare, comunităţile româneşti din zonă se reduc numeric şi ca dimensiune, cele mai multe dintre ele dispărând cu totul.

Astfel, în cuprinsul actualului judeţ Covasna, din totalul minorităţilor atestate, 34 dispar în sec. XIX, dintre care 20 după 1867, iar 39 în sec. XX, dintre care 32 în anii 1940-1944.

În judeţul Harghita, 44 de comunităţi româneşti dispar în sec. al XIX-lea, dintre care 27 în timpul dualismului austro-ungar, iar 63 în sec. XX, dintre care 48 în anii 1940-1944.

În timpul acestor evenimente, cu momente grave, sunt distruse lăcaşe de cult – biserici ortodoxe şi greco-catolice româneşti, fapt incriminat oriunde în lumea civilizată şi care atestă faptul că se ştia că biserica coagulează, ţine unită, populaţia. În speţă cea românească.

Iată o realitate evidentă, iar dacă spaţiul tipografic ar permite toate aceste zeci de localităţi cu pondere românească în populaţie au şi nume şi un istoric care vorbeşte despre o luptă oarbă în zonă pentru deznaţionalizare, fapt ce continua în fond „politica” promovată în timpul lui „Unui trium nationem” şi-n care ungurii şi secuii, alături de germani erau „trei naţiuni”, dar prin vreme secuii s-au metamorfozat în unguri, iar acum, resuscitaţi, sunt îndemnaţi să se declare unguri iarăşi.

Iată că mai zilele trecute, Consiliul Naţional Secuiesc, uitând istoria, îşi sfătuieşte simpatizanţii să se declare maghiari la recensământ. Sau, mă rog, să se declare unguri, aşa cum îi îndeamnă Biro Zsolt, liderul Scaunului Mureş al Consiliului Naţional Secuiesc, iar Izsak Balazs, preşedintele C.N.S., a arătat că a fi secui înseamnă o conştiinţă regională, că apartenenţa naţională a secuilor este cea maghiară şi că în formularul de recensământ a fost introdus o rubrică discriminatorie, însă numai pentru maghiari.

Repet, uitând istoria, omul Balazs evită „Uniunea celor trei naţiuni” fără „împuţiţii de valahi”, iar acum aseamănă secuii cu bănăţenii, oltenii, ori bârgăuanii.

Preşedintele UDMR, Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, „recomandă” secuilor şi ceangăilor să se declare maghiari (adică unguri) la recensământul general al populaţiei din toamna acestui an.

Potrivit acestuia, pentru a-şi putea reprezenta eficient interesele, comunitatea maghiară să îşi arate forţa, „fac un apel către toţi să nu se declare secui sau ceangăi ci maghiari”. Păi, atunci, cum rămâne, domnule Antal, cu Ţinutul Secuiesc îşi schimbă culoarea?

„Ofensiva” aceasta este, practic, fără precedent, iar directorul executiv al Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania – filiala Covasna, Nemes Elod, nu ne-a prea surprins declarând „suntem secui, dar să ne declarăm maghiari” şi cam pe aceeaşi lungime de undă va contacta, împreună cu tovarăşii săi de luptă, şi familiile de ceangăi din judeţ, precum şi cele mixte din punct de vedere etnic pentru a le transmite… porunca. Suntem şi sunteţi unguri.

Şi Partidul Civic Maghiar a „gândit” vreo 250.000 de cărţi poştale pentru a indica ce şi cum să declare pentru că… „numărul face puterea”.

Vom rămâne pe aceeaşi tonalitate şi în perspectivă.

Adrian Mănarcă