La noi

Confuzii şi ipoteze III

O altă monedă calpă zdrăngănită în ultima vreme este cea privitoare la „ţinutul secuiesc”. La 1848 Ludovic Kossuth declara că va trebui grăbită „maghiarizarea croaţilor, românilor şi saşilor, altfel, vom fi destinaţi dispariţiei.” Nu i-a numit şi pe secui şi evrei (aceştia din urmă, şi-au ascuns identitatea etnică, de-a lungul sec. 19, sub onomastică ungurească). De secui au avut grijă grofii din estul Transilvaniei. Nu întâmplător, prefectul de Treiscaune (Covasna de azi), J. Potsa, declara, cu emfază şi entuziasm „patriotic” în ajunul sărbătoririi unui mileniu de la aşezarea hoardelor maghiare în Europa, că toţi secuii „au încetat în anul 1848 a mai fi secui, spre a deveni automat (?!? – mirarea noastră) cetăţeni unguri ai Imperiului Sfântului Ştefan”.

Îmi şi imaginez cum, într-o seară, locuitorii din spaţiul acesta – secui, români, armeni – s-au culcat ca fiind secui, români, armeni şi s-au trezit a doua zi taman maghiari (ce performanţă uluitoare a ADN-ului în fiinţa acestor populaţii!).

Inflăcăratul prefect de Treiscaune, de la sfârşitul sec. 19 se făcea că uită adevărul istoric: La colonizarea lor în estul Transilvaniei (sec. 13) secuii erau un trib eterogen, în nici un caz unguri, o populaţie de origine turcică, luată de valurile migraţiei, dar sfătuiţi să rămână pe pămâturile mănoase carpatine, chiar dacă regii unguri ştiau că aici convieţuiesc români, slavi pecenegi. Iar procesul, uneori dur de deznaţionalizare/maghiarizare, a durat secole. Şi uite-aşa, s-a putut ajunge la o declaraţie în Camera maghiară a deputaţilor din iunie 1905: „Să nu cunoşti nici o milă, să fii maghiar sălbatic şi păgân!” Îl poţi crede pe Victor Jinga care, în ampla sa carte „Problemele fundamentale ale Transilvaniei” (Braşov, 1945), făcea următoarea apreciere: „Virulenţa lor periodică ne spune că există o stare maladivă endemică, însă greu de vindecat.” Concluzia lui venea după măcelurile de la Ip şi Trăznea din 1940…

Închei, revenind la problema cu aşa-zisul „ţinut secuiesc”, căci în amintesc de un dialog din urmă cu ceva vreme, din elegantul rapid Budapesta-Braşov. Găsisem un loc la o măsuţă unde, de la Cluj, se aşezaseră trei studente. Mergeau acasă, la Miercurea Ciuc. Una dintre ele citea, în ediţie franceză „ În căutarea timpului pierdut” a lui Proust. Cum de nu citeşti romanul în ungureşte? – o întreb. Mi-a răspuns senin, dar ferm: Fac filologia, profilul franceză-engleză. În al doilea rând, nu sunt unguroaică, ci secuiancă. Delimitarea aceasta între cele două etnii provoacă, inevitabil însă necesar, sugestii asupra adevărului din spaţiul transilvan.

Încă ceva: Am străbătut „cu talpa” zona aceasta, nu înainte de a fi conspectat o carte admirabilă: „Românii şi secuii”, de filologul şi istoricul Ion I. Russu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1990.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]