Revista TABOR în memoria poetului Ioan Alexandru

A apărut, zilele trecute, prestigioasa revistă TABOR, pe luna februarie 2011, o revistă a iubirii fără de margini faţă de tot ce există, ca element a unui spaţiu spiritual vieţuit de fiinţa dumnezeiască.

În cuvântul de început ne apare, ca într-o icoană, Predica Înaltpresfinţitului Bartolomeu al Clujului la prohodirea poetului Ioan Alexandru de la Mănăstirea Nicula, la data de 23 sept. 2000, care prezintă marea schimbare din sufletul poetului prin îndemnurile părintelui Stăniloaie, care l-a ajutat să înţeleagă literatura filocalică şi ortodoxia patristică, luându-şi ca model pe Sfântul Roman Melodul.

Acest număr al revistei este dominat de gândirea poetului teolog Ioan Alexandru, omul senin care s-a învrednicit să lucreze numai cu cerul pur, ce exprimă într-o necontenită cascadă de bucurie, de iluminări şi certitudini.

Gândurile poetului de la pagina 7, prin textul pus la dispoziţia cititorilor de Maria Alexandru, fiica poetului ne îndeamnă să ne întoarcem înapoi la Hristos, dacă vrem să salvăm România prin mărturisirea adevărului întrupat în scrierea istoriei poporului român.

Satul românesc, ca matcă de vieţuire, este un cosmos de întrupate istorică, spune poetul, prin nobleţea inimii omului de la ţară, vrednic creator de umanitate prin cuvânt ce exprimă speranţa şi nădejdea noastră, aşa cum se desprinde din dialogul poetului cu scriitorul bistriţean Ioan Pintea, care-l citează pe ctitorul poetului, Roman Melodul, care cerea cuvântului alt cuvânt, aşa cum reiese şi din convorbirea dintre Vasile Tomoioagă şi Î.P.S. Iustinian al Maramureşului, despre Ioan Alexandru, ca de altfel şi Vasile Avram, care descrie trecerea poetului spre locul cu verdeaţă din grădina Mănăstirii Nicula, la marginea unei bătrâne păduri de gorun şi de brad.

Ioan Mariş, la pagina 23, se asociată cu poetul, invocând întâmplări la care au fost martori. La pag. 26, cărturarul sibian Ioan Onuc Nemeş, redă împrejurimile casei de veci de la Nicula, unde cuvântul a devenit icoana poetului, pe care o sărutăm şi ne închinăm rostind un vers-rugăciune: „Omu-i chemat să lase-n umbre-o dâră de lumină”.

Ioan Alexandru, la 10 ani de la trecerea în lumea drepţilor, este caracterizat de Andrei Moldovan din Beclean, ca un suflet pur ce s-a dăruit poeziei, ca formă de existenţă a lui Dumnezeu.

Runcanul Ioan Pintea, la pag. 29, prezintă un vechi jurnal despre Ioan Alexandru, ce a reprezentat un reper şi o pasiune culturală mistuitoare. A dialogat de multe ori cu poetul la Bucureşti, Rohia, Cluj, Beclean, Bistriţa (unde avea prieteni fideli: Sever Ursa, regretatul Ioan Ilieş etc.)

Tânărul năsăudean, Călin Emilian Cira, ce se implică cu mult succes în jurnalistică, a prezentat imaginea satului TOPA MICĂ, satul lui Ioan Alexandru, sat din creierul Munţilor Apuseni. Începând de aici, inima lui de poet sângera pentru neam, pentru istoria lui, pentru eroii lui, pentru datina şi cuvântul strămoşesc pentru Ţara Românilor.

Ioan Chiriţă, la pagina 39, redă poetul ca pe un mărturisitor plin de strălucire, cu o inimă stăpânită de revărsarea Duhului, cu o rostire ca un torent de epifanii logasice pline de curaj şi bărbăţie.

Constantin Cubleşan, la pag. 43, redă o altă dimensiune a liricii lui Ioan Alexandru, şi anume, cea imnică. Poezia sa este ca un discurs declamator, cu sonorităţi solemne, cu închinări spre martirii neamului.

Imnul lui Bogdan Voievod, Imnul lui Alexandru cel Bun, a lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul sau a Voivodului Gelu, discursuri oratorici menite a înflăcăra conştiinţa de neam.

Aurel Sasu spune: poezia lui Ioan Alexandru nefiind religioasă, este scrisă, totuşi, de un profund religios.

Ioan Buzaşi spune: Ioan Alexandru este poetul bucuriei, pentru că este poetul Luminii line, neapuse, care luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume, care este Hristos şi care singur a spus despre sine: „Eu sunt lumina lumii sau, cum spune poetul, „Lumină lină, logos sfânt”.

Poetul nostalgiilor celeste spune Mircea Popa şi-a petrecut copilăria în fumul de tămâie al bisericii, fiind fiul cântăreţului bisericesc din Topa Mică, este un purtător de cuvânt al virtuţilor neamului.

Iulian Boldea, în „Iluminările poeziei”, spune că Ioan Alexandru e una dintre vocile cele mai puternice şi mai autentice ale liricii româneşti postbelice.

Scrierile de la Rohia, expuse de Ioan Pintea, o carte-eveniment, cuprinzând corespondenţa dintre poet şi Iustinian Chira, ca un act reparatoriu, generos şi necesar.

Pe făgaşul poeziei lui Ioan Alexandru coboară şi Maria Daniela Pânzan, cu sacrul în poezia poetului, care spune că: Ioan Alexandru este poate cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre.

În partea finală a revistei, prietenul poetului, măiereanul Sever Ursa, cel ce stăpâneşte „Cuibul visurilor” se destăinuie tânărului Călin Emilian Cira, pe tema: Ioan Alexandru a fost un apostol al ortodoxismului, interviu care, desigur, va fi şi o intervenţie, un demers ca Ioan Alexandru să trăiască, să fie preţuit, în special de tineri, la adevărata lui valoare, iar presa literară să-l salte cu mai mult curaj de la care cititorii pot învăţa omenia românească.