ROMA, în trei ipostaze (3)

Apropierea de faimosul Colosseum îmi crease o stare de spirit pe care mi-o așteptam. Iar faptul că l-am găsit închis, venea ca o satisfacție răutăcioasă…
Ce a însemnat, inițial, această grandioasă construcție? Locul unei instituții de distracție, relaxare și crime pentru zecile de mii de romani veniți aici. Acum, o frumusețe arhitecturală unică în lume, arătându-se într-o jalnică ruină, cu ziduri știrbe, bandajate din când în când de către municipalitate.
Nu pot pricepe, eu, om al secolului al XXI-lea, cum s-au putut isca și cultiva acea bucurie urlată, acel delir în fața unei confruntări în finalul căreia mai totdeauna unul dintre gladiatori era ucis (dacă nu beneficia de mila împăratului și a mulțimii, prin acel deget mare îndreptat în sus). Pentru variație, existau și lupte cu fiare, unde nu se prea putea anticipa cine moare.
Apoi, cruzime și lașitate, când erau aruncați în arenă creștinii care refuzau să se lepede de noua religie. Și săreau peste ei fiarele înfometate și ațâțate de sânge. La asta se adaugă un obicei, absolutamente ridicol pentru zilele de azi:
La manifestările publice, romanii bogați, pentru a se deosebi de cei mai puțin bogați, ostentativ… se rujau. Bărbații!
Chiar așa: Ce să fi văzut înăuntru acum? Pentru mine, a fost – ca să folosesc o vocabulă din limba italiană -, un „fiasco”. Așa că ne-am așezat pe băncile din apropierea edificiului și ne-am făcut că îl contemplăm. Însă nu prea mult, fiindcă a apărut, ca de după tufe, un grup de colorați (nu, nu de-ai noștri), cu tije din acelea utile, ca să-ți faci cu aparatul un „selfi” și cuburele transparente, cu minunea din fața noastră trasată în interior cu linii în alb. Arătau tentant și, constatând că mi-am epuizat simularea de contemplație, m-am alăturat școlarilor dornici de suveniruri ieftine.
Colosseum-ul mi-a stârnit însă o comparație cu ceea ce se mai întâmplă încă astăzi în Spania, mai cu seamă: acele coride. Dar aveam din nou resuscitată mirarea în ce-l privește pe laureatul cu Nobel, scriitorul Ernest Hemingway, care elogia, până la juisare, spectacolele de ucidere a taurilor în arenă. Cumva, înțeleg că sângele de latin amestecat cu cel maur jubilează când în arenă este încolțit, înfuriat, chinuit și apoi ucis un taur. Freud ar fi zis că e un mod de a te elibera de tensiuni interioare. Dar americanul acesta, care s-a sinucis la 60 de ani, înfiorat de tragismul destinului uman, ce sânge va fi avut? Repulsia mea pentru practica acestor coride nu se datorează faptului că aș fi alături de cei care lăcrimează pentru soarta ingrată a unor animale (dar sunt mai puțin sensibili pentru soarta oamenilor). Îmi repugnă cruzimea, cinismul și motivația barbară practicate… „civilizat” în plin secol al XXI-lea.
Mecanismul comparației mi-a dat târcoale și în alt loc al Romei, când mă aflam pe niște scări înalte și cercetam, în jos, celebrul „Forum roman”.
Ce ni se înfățișa: Nesfârșite ruine ale unui spațiu, unde se întâlnesc trei coline din cele șapte, ale Romei, și unde cu secole și secole în urmă aici se ridicau semeț cele mai importante edificii de interes public, strălucind de marmură și aur: palate, arcuri de triumf, colonade, ziduri placate cu basoreliefuri, statui, săli ale întrunirilor în care cei puternici (până la înfumurare) hotărau soarta popoarelor. Pe „Via Sacra”, care traversează Forumul, se deosebesc mai cu seamă ruinele Basilicii Maxentius, considerată cea mai vastă și mai impresionantă din acest spațiu.
Contemplând ruinele (frumoase, emoționante, chiar așa cum au rămas după incendii, jafuri și distrugeri ale barbarilor), îmi spuneam că nu întâmplător tot ei, latinii, au anticipat, pe seama lor (dar valabilă și oricărei seminții) zicerea: „Sic transit gloria mundi!”, însă și avertismentul imposibil de învins, de ocolit: „Memento mori!” ( „Nu uita că ești muritor!”).
Tot aici aflându-mă, m-am trezit că-mi fuge gândul ( gândul comparației) spre incredibila Bibliotecă din Alexandria (distrusă, arsă și ea), cea mai mare bibliotecă a civilizației greco-romane (900.000 de pergamente, documente despre istoria lumii, potrivit cărora astăzi altfel ar arăta istoriografia mondială). Sunt mai multe variante pe seama arderii ei: războaie civile (datorate …civilizaților latini, războaie creștino-păgâne de dinainte și de după Christos. Ce folos să stabilim cauzele, dacă nu am învățat nimic din ele? Doar că pe trupul omenesc al Terrei cicatricile nu pot fi ascunse.