Satul românesc tradițional între rezistență și dezintegrare

         Din vremea comunismului  și-n special după 1989, construcțiile tradiționale din satele românești, de pildă casele și șurile, au fost dărâmate, locul lor luându-l vilele cu termopane și inox, scăldate în culori stridente, nefirești acestor locuri. Vacile, porcii, oile, caii, boii, găinile, dispar încet încet sau chiar au și dispărut în unele sate modernizate, tinerii au plecat în apusul Europei pentru a se întoarce cu bani cât mai mulți sau pentru a nu se întoarce deloc.

         Satele tradiționale românești erau borne de stabilitate, mari și solide colectivități de spiritualitate românească, sate care au supraviețuit greu distrugerii prin cooperativizarea agriculturii, între anii 1940-1945, sau dezafectarea localităților în perioada anului 1970. Sătenii noștri au îmbunătățit climatul de ordine, folclorul, cultura, spiritualitatea noastră tradițională. Astăzi asistăm, din păcate, la degradarea tot mai accentuată a mediului rural, prin indiferența oamenilor, a autorităților, avem acum lăcomia unora pentru bani și imitație, nerespectarea legislației privind construcțiile de patrimoniu, lipsa voinței politice pentru păstrarea patrimoniului, educația precară a tinerei generații, identitatea noastră românească suferind vizibil.

         Satul românesc de astăzi, nu mai apare ca sat tradițional, el a cunoscut un mare proces de modernizare aducând grave perturbații în domeniul culturii populare, de pildă folclorul tradițional românesc circulă foarte palid astăzi, avem un proces de secătuire a folclorului literar, muzical, coregrafic, a prozei populare, a obiceiurilor, datinilor și tradițiilor. Dezvoltarea industrială și civilizația modernizmului nu degradează atât de mult folclorul, cât nepăsarea prin care este privit, indiferența acțiunilor de conservare a culturii populare, nu vedem o implicare serioasă a școlilor, a căminelor culturale, a primăriilor, a autorităților competente. Muzica populară de astăzi este substituită cu subprodusul de origine culturală, plouă cu melodii trâmbițate la tot felul de festivaluri, la radio sau tv. Cu interpreți netalentați și fără voce, cu melodii jalnice și texte contrafăcute, totul îmbracă un caracter comercial și ceea ce este ridicol și trist, ceea ce este de slabă factură prinde la publicul în mare parte slab educat. Nunțile, altădată spectacole autentice pline de obiceiuri, tradiții și datini, au devenit petreceri de făcut bani, cu câte zece perechi de nași, cu mâncare, muzică manelistă și mult alcool. Colindatul nu mai înseamnă colinda veche, tradițională, nemaifiind un compendiu de istorie spirituală veche, de viață și gândire arhaică. Aproape că nu se mai umblă cu Steaua, cu Viflaimul sau Irozii, cu Buhoiul, cu Capra sau Ursul. Portul popular aproape că a dispărut, se mai poartă doar la ocazii festive și deși se mai poartă duminica, vedem cămășile brodate cu mașina, folosindu-se materiale sintetice. Muzeele etnografice au salvat de la dezintegrare un mic număr de case și anexe gospodărești, am văzut, de exemplu, la Sighetul Marmației case țărănești salvate, acestea au o valoare de unicat.

         Un prim pas în schimbarea structurală a satului românesc tradițional a fost, la începuturi, imediat cu venirea comuniștilor la putere, construirea magazinului mixt, a căminului cultural și a bibliotecii sătești, aceste puncte strategice erau amplasate în mijlocul satului pentru a se putea controla mai eficace viața comunității. Căminul acesta și biblioteca , ca și magazinul mixt erau focare de propagandă comunistă. Locul de întâlnire al tinerilor, în special hora de duminică, s-a transformat într-un spațiu artificial și puțin după aceea s-a renunțat la obiceiul tradițional. Activistul de partid se afla în fruntea organizației culturale și răspundea de aceste manifestări, astfel controlul comunității era bine exercitat și deși atmosfera părea foarte degajată, liberă, în realitate fiecare gest era atent observat și catalogat în virtutea regulilor nescrise ale satului. Sediile căminelor culturale erau folosite doar pentru nunți, botezuri sau discoteci.

      Rezistența la totalitarism s-a produs datorită identității culturale foarte puternice, în satele care aveau spațiul închis de munți și înconjurat de legendele eroilor care au luptat pentru drepturile țăranilor. Folclorul a ajuns de o calitate extrem de slabă, deoarece trimitea la ideologia partidului comunist. Comuniștii au susținut noul model al satului prin transformarea caracterului local al tradiției, al obiceiului, într-unul național, obiceiul acesta nu mai aparține locului respectiv, unde a fost creat, ci devenea al întregii țări, al neamului. Obiceiurile au fost scoase din context, suferind mutații la diferite niveluri, s-au născut prototipurile din dorința de nivelare a valorilor populare. Regimul comunist a vrut transformarea satelor în orașe și de aici a rezultat mișcarea puternică a populației spre oraș.

         Comunitățile nu se mișcă într-o existență atemporală, însă procesele acestea au ritmul lor, au o gradație a succesiunilor și a întrepătrunderilor, diferită decât cea specifică istoriei moderne și a civilizației. Salvarea patrimoniului rural este o problemă de mare importanță pentru zilele noastre. Tradițiile satului românesc sunt la fel de importante ca limba pe care o vorbim, pierderea civilizației țărănești este la fel de gravă ca pierderea limbii naționale.

         În vremea noastră se modernizează cam totul, au intrat în casă aragazul, televizorul, aspiratorul, mașina de spălat rufe, calculatorul, telefonul mobil, frigiderul, de asemenea încălzirea centrală, în curțile noaste sunt mașini, tractoare, însă această modernizare nu înseamnă și nu trebuie să însemne negarea totală a elementelor tradiției străbune, curțile noastre, de pildă, sunt fără animalele de odinioară, găini, porci, vaci, oi. Am uitat că pădurea, lemnul nostru tradițional este frate cu omul, lemn care intră în respirația și mitologia lumii. Și-n special, mai avem și amintirile începuturilor. Când stejarul care urma a fi tăiat pentru ridicarea casei, se alegea doar iarna, când nu avea mustul în el, se alegea doar pe lună plină. Înainte de a tăia lemnul, omul spunea o rugăciune, îi mulțumea lui Dumnezeu și stejarului pentru că-l făcea grindă pentru casa lui, cerându-i iertare pentru că-l tăia, după ce stejarul trăise sute de ani. Stejarul tăiat era ținut un an de zile cu coaja pe el. Locul unde trebuia ridicată casa era sfințit de preot, iar după ce casa avea acoperiș de draniță, preotul făcea slujbă din nou, iar oamenii înconjurau casa cu foc, de mai multe ori, pentru a alunga duhurile necurate.

         Satul românesc tradițional este o lume încă învăluită în mister, acolo unde bătrânii mai poartă costume populare nu doar de sărbători, misterul acesta este adâncit în legende fantastice despre uriași, zmei, balauri, zâne bune și rele, legende transmise din generație în generație și spuse la gura sobei în miez de noapte, când copiii înfiorați căutau protecția bunicilor. Acum, pe lângă tăvălugul modernizării și al industrializării fără limite, asupra satului a mai venit și tăvălugul cel mai devastator, acela al globalizării. Însă, din fericire, mai avem ceva sate aflate sub protecția munților, în care se mai simte străvechea civilizația a lemnului, mai vedem eleganța, suplețea și armonia arhitecturală a Bisericilor din lemn, încă mai întâlnim, destul de rar însă, noblețea inconfundabilă a portului popular. În vremurile trecute, țăranul ținea foarte mult la gospodăria sa, ține și astăzi dar altfel, la animalele lui, punea mare preț pe munca lui, pe căsuța lui din bârne, pe șatră și târnaț, pe acareturile acoperite cu draniță înconjurate de un gard de nuiele împletite în cunună, iar asăzi nepoții lor își etalează mândria și orgoliul în vile supraetajate, cu forme ciudate și culori deochiate înprejmuite cu garduri din beton, ori fier și tablă inoxidabilă, care îi dau un aspect de castel întărit. Moșii și strămoșii noștri te întâmpinau cu salutul ,,Lăudăm pe Iisus”, acum tinerii se salută cu ,,bună”, sau ,,ciao”, sau ,,hai salut”. Acești tineri se urcă în mașinile lor moderne și se duc prin baruri și discoteci ca să se ,,socializeze.”

       Costumul popular, așa cum spuneam, la fete sau la nevestele tinere, nu mai este același cu cel al bunicelor lor, pentru că, de exemplu, pânza cămășilor și a poalelor nu mai este țesută din in și cânepă, ci din bumbac, fiind procurată din comerț. Cămășile și poalele nu mai sunt creații manuale, ci produse artizanale standardizate. Cojocul, pieptarul ori lecrecul, încep a fi înlocuite cu o scurtă, o vestă sau un palton. La bărbați, gatiile, cămașa albă din tort, sunt tot mai puțin văzute, iar cioarecii sunt înlocuiți cu pantalonii din stofă sau blugii, mai au un pulover sau o cămașă din magazin, peste care vedem pieptarul sau cojocul.

         Kitsch-ul și-a pus amprenta nu doar pe costumul popular, el a afectat și multe altele, de pildă muzica populară prin manelizarea care domnește mai prin toate satele noastre, sau noua arhitectură a caselor, în obiceiuri și moravuri, în zona lingvistică și în comunicare. Din nefericire astăzi avem o largă mimare a muncii care a devenit obișnuință, egoismul individual este cam peste tot, cinstea și corectitudinea sunt ironizate de descurcăreții cu bani mulți. Și totuși mai avem marile noastre valori ale neamului acesta, mai avem pe Eminescu și Goga, avem pe Brâncuși și George Enescu, avem pe Șaguna și Mitropolitul Bălan, avem pe Coandă și Grigorescu pictorul, avem pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, avem limba cea dulce românească, avem semnul Sfintei Cruci pe care-l facem mai ales la frământări și necazuri, avem pe călușarii Scorniceștilor și Junii Sibiului, avem porțile maramureșene și policronia vaselor de lut de la Horezu, dar câte nu avem?

       Satul nostru românesc are în mijlocul său Biserica lui Hristos, plină de pace și speranță, pe care nu o va birui nici porțile iadului. Satul acesta va mai traversa, așa cum a mai făcut, o anumită umilință și sărăcie pentru a câștiga lupta cu materia cea efemeră. Lumea noastră se va reorienta spiritual prin multă suferință. Vilele fastuoase, mașinile de lux, banii, băuturile fine, iahturile și proprietățile, zâmbetele superioare pe colț de buze ale miliardarilor de carton, vor avea sfârșitul lor inevitabil. Însă acolo sus, în raiul ceresc, drepții noștri se vor odihni în satul românesc tradițional, puternic spiritualizat, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.