Scandalul Nobel pentru Literatură -2016 şi masă caldă pentru elevi în România

    Neamul nostru a concentrat în numeroase ziceri sentenţioase decenţa necesară în a nu risipi inutil puţinele resurse de care umanitatea dispune: „Nu  daţi orzul gâştelor”, „Nu arunca pâinea ta pe apă”; „Cine are piper mult pune şi-n mămăligă”; ”A hrăni porcii cu portocale”; ,,Mai bine să te zgârceşti, decât să risipeşti”, „Să nu faci haram!”

   Irepresibil mi s-au conexat în minte cele două cazuri de mai sus, aparent incongruente şi totuşi convergente în esenţele lor.

    Acordarea de către Academia Suedeză a prestigiosului Premiu Nobel pentru Literatură -2016, deja celebrului cantautor, rockerului Bob Dylan,  are toate şansele de a fi un act din cele mai controversate din toată istoria celei mai renumite distincţii internaţionale.

     Motivul primordial al controverselor, dacă nu chiar al discordiei este că însuşi Premiatul  pare a se socoti  ca aparţinând  primordial Terpsichorei, adică Muzicii, decât lui Calliope, Muza literaturii.

           Nu prigonitului Salman Rushdie, nu japonezului Huriki Murakami, nu sirianului Adonis, lui Philip Roth ori kenyanului Ngugi wa Tiong’o li s-a dat râvnita distincţie, precum pronostica  încă prin vară mama caselor de pariuri –Ladbrockes. Murmurul ziariştilor din holul mare al Academiei Suedeze a reverberat pretutindeni, fiindcă Bob Dylan aparţine prin excelenţă Muzicii, ramură distinctă a artei, ale cărei specii şi subspecii le-a revoluţionat, de la blues, folk, rock, rockabilly, gospel şi tot ce-şi mai doreşte omul. Dacă scădem cele 35 de discuri imprimate, respectiv cele 100 de milioane vândute, concertele, toată gloria muzicală (Premii Grammy, Globul de aaur, 11 Premii Oscar, nu credem că ar putea rămâne literatură („Cronicles”-2004 şi versurile –oricât de bune – pentru a a lua faţa zecilor, dacă nu sutelor de merituoşi candidaţi la Nobelul literar.

     Mario Vargas Losa –şi el un Nobel într-ale literaturii- comprimă controversele spunând că „Premiul Nobel trebuie sî fie pentru scriitori, nu pentru cântăreţi” sau „pentru lăutari”, cum reducţionează la extrem elementele un român din mulţime. La urma urmelor, dacă intrăm pe tărâmul textelor pentru muzică, sl scenariilor pentru filme, a  muzicii de operă, deci unde lucrăm tot cu ajutorul cuvântului cântat sau scris, ne-am trezi cu foarte mulţi candidaţi potenţiali sau mai curând într-un alt Univers..

   La nedumeririle şi dezamăgirile universale se adaugă atitudinea premiatului nord-american, care nu a făcut efortul de a anunţa că primeşte premiul sau  că l-ar bucura şi ar fi de acord cu cerinţele din subsidiarul Premiului de 8 milioane coroane swedice –adică să ţină un discurs de mulţimire -doar e scriitor- sau –şi mai concesiv- să ţină un concert sub semnul necesarei recunoştinţe. Atitudinea celebrului cantautor a fost calificată de purtătorul de cuvânt al Academiei Suedeze, ca „arogantă, sfidătoare,o impoliteţe”. Cel mai probabil, Bob Dylan însuşi a socotit Premiul ca nepotrivit, el însuşi aparţinând cu tot ce are, Muzicii. Cum Statele Unite au luat deja 259 de Premii Nobel,  unul în plus nu ar fi mărit decât cu un milimetru gloria yankee. Dacă un român de-al nostru ar fi primit râvnita distincţie, s-ar fi organizat festine naţionale, căci un aşa Premiu onorează nu doar un om, ci şi naţiunea din care face parte..

   Premiantul pentru Literatură 2016 al Academiei Suedeze ia de pe urma unui megaconcert de o seară milionul de dolari, încât priveşte –foarte posinil- cu suveran dispreţ financiar cei 800.000 de dolari lăsaţi spre decernare Literaturii, de către  Inventatorului dinamitei (mătăsii artificiale, cauciucului sintetic, pielii artificiale etc.).

    Cum un Premiu Nobel nu poate fi retras, totul rămâne în coadă de peşte. Capriciu al soartei, iată-l jinduit de mulţimi şi  dat risipitor unui indiferent. (Prin contrast, îmi aduc aminte bucuria unui Înnobilat cu Premiu, care s-a entuziasmat (omeneşte, nu?)primind vestea cea mare şi  parafrazând spusele lui Neil Armstrong selenautul: „Un pas mic pentru omenire; un pas mare pentru mine!”

    Cazul îmi aduce aminte şi de actuala iniţiativă guvernamentală prin care se vrea a da elevilor preşcolari şi gimnazişti o masă caldă, eventual un pacheţel cu hrană (unde „problema cratiţelor” este insurmontabilă). Scopul e nobil, negreşit, dar se uită una din pricinile de bază ale falimentului „cornului şi laptelui”în şcoli, acela că, asemenea celui de acum, se vrea universal. Ca profesor, am văzut dispreţul suveran al celor cu fiţe pentru astfel de sinecure, haram, adică risipă pentru unii şi nevoie mare pentru alţii. De aceea, voi cere neîncetat, prin toate mijloacele posibile ca asemenea programe să fie aplicate doar pentru cei care au nevoie. Simpla înscriere  sau cererea părinţilor ar fi suficiente pentru a pune acţiunea pe baze serioase, scutind bogătanii de a dispreţui şi pe cei în nevoie de se a umili.

     Când Henric al IV-lea s-a urcat pe tronul Franţei, generos la cuvânt, a poruncit ca în toate familiile să se taie câte o găină. Porunca regală s-a  împlinit prea puţin, nesemnificativ, fiindcă plebea n-a avut, iar bogătaşii n-au poftit.