Scriitorul Aurel Podaru: “Szabad kántáni?”

Crăciunul acesta îl vom petrece (eu şi soţia mea) la Chinteni (lângă Cluj-Napoca), alături de cei doi fii ai noştri cu familiile lor.
Amintiri legate de această sărbătoare? Sunt mai multe, aproape toate din vremea copilăriei mele. Voi relata, însă, pe scurt, doar una singură.
În componenţa comunei mele natale (Triteni, judeţul Cluj) era un sat (Triteni Colonie) cu populaţie în exclusivitate maghiară. (Spun era, fiindcă acum în satul acela există şi români. Şi nu puţini!). Ei, ungurii, răsplăteau colindătorii cu bani, pe când la noi, la români, se respecta cu sfinţenie tradiţia cu datul colăceilor. Or noi, copiii, ne cam săturasem de colăcei şi tânjeam şi noi după oarece câştig financiar. Ungurii, însă, de cele mai multe ori, nu ne primeau la colindat.
Atunci, am schimbat tactica. În satul cu pricina ajungeam după ce se înnopta. Ne aşezam la geamul cu lumină şi, conform tradiţiei, întrebam (pe ungureşte, desigur!): „Szabad kántáni?” (E voie să colindăm?). După ce ni se răspundea: „Szabad, szabad!”, o dam pe româneşte: „Trei păstori se întâlniră” sau „O, ce veste minunată”.
Ce gândeau gazdele (maghiare) în timp ce noi colindam (pe româneşte!), habar n-aveam noi. Şi nici nu ne interesa. Important era că, dând dovadă de fayr-play, ne lăsa să colindăm până la capăt şi, după ce terminam colinda, primeam şi noi câţiva gologani, pe care-i împărţeam frăţeşte şi ne încercam norocul la o altă casă.
Pentru mine (dacă tot trebuie să răspund şi la această întrebare a domnului Menuţ Maximinian), Naşterea Domnului era (şi este şi acum) cea mai frumoasă sărbătoare religioasă. Şi dacă se întâmplă să mai şi ningă în seara de Crăciun, e Raiul pe pământ.
Tuturor, Sărbători fericite!