Scrisoare de la Petru Poantă

Polonule, după cum ştii,eu am adus cu mine aici şi am asupra mea un mare stoc de iarbă verde şi fluturi,o mare industrie epică ce preţuieşte foarte mult,întrucât cu cât spiritul e mai bogat şi mai profund,cu atât moartea prinde viaţă mai bine.La trecerea Aheronului,chiar a doua zi DUPA,încă mai stihuiam,încă mai aşezam subiectul şi toate cele în frază, iar luntraşul Charon,surprins de vociferările mele-n surdină,n-a mai rostit întregul cuvânt de întâmpinare „Vai vouă suflete pierdute”, ci s-a oprit la jumătate.Veşnicia mi-a făcut un compliment, pot spune.Cutreierând,încă nu am dat de Beatrice Portinari,dar l-am zărit într-un cerc pe Marcel nostalgizând discret (secret?) cu Pia,dar nu cu Pia dei Tolomei,ci cu Pia noastră,Radu Olimpia.Tocmai se apropiau Valentin şi Vasile,neconsolaţi.Sunt mulţi echinoxişti pe aici şi mă miră cum de Marian încă nu v-a spus cum a văzut el Evul Mediu pe o coastă înierbată,apoi întreg Aufklerungul şi Quatrocento la un loc,cu Michelangelo disecând cadavre, nu departe de casele medievale şi de acoperişurile contemporaneităţii,deşi n-aş putea spune ce înseamnă contemporan într-un spaţiu singularizant,cum e acesta..Umaniştii vorbeau italiana ,portugheza şi spaniola iar Don Quijote nu şi-a lăsat la voi năravurile.Mai priveşte încă şi mai răsfoieşte proaspetele pagini sosite de la tipografie conţinând aventurile iscusitului hidalgo,al căror autor trist mângâind slova,rosteşte din când în când: „Eu mă duc ca şi Don Quijote al meu”.
Sunt într-o suită plăcută,pot spune.Eternele mijloace şi străduinţe de-a înţelege prefacerile DE DUPA,sunt mai binevenite şi oportune acum,când totul pare pe veci stabilit.Noi nu ne mai punem întrebări despre opusul şi apusul lucrurilor pentru că suntem în însuşi miezul lor ,cum ar spune Irina,suntem chiar lucrul în sine,evenimentul,facultate a ideilor estetice.Când vezi un fir de iarbă că răsare pe o pajişte,imediat realizezi că la suprafaţă tocmai s-a scris un vers frumos,când luna se rostogoleşte pe vreun versant,înseamnă că cineva acolo la voi a dat drumul unei cărţi în lume.Poate chiar unei enciclopedii a morţii.Când acolo o pasăre moare,la noi ea învie.Dialectic se leagă toate şi tot dialectic se dezleagă prin nişte modalităţi (lirice?) coerente.Uneori liricul depăşeşte sfera strict emoţională şi devine post-mortem.Liricul e etern numai pe pământ.Aici,în suburbii,îşi plăteşte mai greu chiria.Polonule (ţi-am zis aşa pentru că numele tău are silabe gemene cu Cronica moldo-polonă pe care noi o studiam în anul întâi de”filologie”),ce-aş mai asculta o muzică populară românească la difuzorul camerei 79 a Căminului studenţesc „Avram Iancu”.Iţi aminteşti? Eram singurii cărora le plăcea acest gen de muzică.Intrerupeam studiul la sala de lectură şi fugeam repede sus,la etaj să prindem programul,să ascultăm nostalgicele noastre cânturi.Nu degeaba am scris eu despre Coşbuc.Tăran oprit la Cluj de cultură.In unduirile ancestrale ale acestei muzici,părinţii noştri secerau,legau snopi,arau o vatră făcând altora loc să o bătătorească cu caii şi să le fure spicele.”Nobleţea servituţii noastre”…
Tocmai citeam “Nibelungenlied”şi ne fascina felul cum începea marea epopee, cu acel frumos infinitiv lung:
“In hronici prăfuite dacă-a cetire ştii
De bravi eroi afla-vei şi-amarnice trufii”

Tu îmi spuneai că în structura versurilor îndelungului poem epopeic,în sprinteneala narativă ce pare că imită o schelărie înaltă, se prefigurează parcă zvelteţea unei biserici gotice,iar eu te-am aprobat adăugând că s-ar putea ca în subconştientul, în mentalul autorului anonim să se fi indus, să se fi strecurat apoteotic o structură ideatică asemănătoare, o copie paralelă,similară unei asemenea înfăţişări materiale, specifice unei naţiuni ce-a clădit atât de mult pe verticală,aşa cum la noi Manole Meşter a transmis chipul înzidit al Anei sale în dedesubturile chinurilor şi frământărilor noastre.Polonule, am început să mă destram în particule.Totul se recunoaşte în parte şi partea în tot.,unul în uninimitatea celuilalt.Pun mâna pe lumânările ce ard,pe greierii ce cântă prin ostroave şi păpuriş,lângă incomparabilul galben al unui lan de rapiţă (poate Laura să ştie cum acest lan,cum culoarea lui vreau să spun,te poate înnebuni,doamne fereşte) şi nu cred că cineva-ceva vrea neapărat să suspende legile divine.E drept că nu mai mizăm pe corporalitate,am depăşit demult acest stadiu,căci ceea ce a urmat şi ceea ce urmează nu lasă nici o urmă în urmă,dar tot mai tragem cu urechea la acel tărâm fascinant cu care comunicăm prin eprubetele cerului.
A trecut un an de poveri nemuncite,de griji ireale.Se sting stelele,se-mbrăţişează melcii,se lucrează-n schimburi de noapte la lopătat văzduh.Noi din partea aceasta ne-am dus la cei din partea cealaltă şi am convenit asupra pătrarelor lunii,asupra echinoxiilor şi solstiţiilor.Cine-ntreabă de mine,să-i spui curat că sunt ocupat.Mi-am aşezat mai cu temei sarcina pe umăr într-un anumit moment şi tip de reverie,ca o răzbunare a triumfului celui ascuns asupra celui vizibil, şi am purces a sălăşlui atotstăpânitor şi veşnic.Cine-ntreabă de mine,să-i spui curat că sunt ocupat.(P.P.)
P.S. Ce-aş mai asculta un program de muzică populară la difuzorul camerei 79…