Semnal editorial: Păcatele domnului Abell, roman de Melania Cuc

Melania Cuc este un autor de substanță, ceea ce Romulus Guga numea scriitor total. Dar Melania Cuc nu e doar scriitor, e și jurnalist cu state vechi și pictor original și... neliniștit.
La o vârstă la care mulți își încheie conturile și, într-o prelungită siestă, hrănindu-se din trecut, așteaptă eternitatea, Melania Cuc s-a înarmat pentru noi explorări într-o istorie din care să restituie în registre proprii destine și locuri.
O istorie nu foarte îndepărtată, care a adus lumea la întretăiere de drumuri.
E o privire înapoi, nu cu mânie, ci cu accente justițiare, cu dorința de a se restitui adevărul unor evenimente și atitudinea unor oameni.
Poezia și proza sa au demonstrat mereu tinerețe, deschidere spre înnoire. A ținut într-o abilă intersectare realul cu ficțiunea, explorând lumi imaginare și teritorii cucerite cu pasul. În acest roman, misiunea e asumată de Catalina, nepoata lui Vasile Erden, care vrea să recupereze un destin și să-i facă dreptate, să clarifice ce e cu „Păcatele domnului Abell”.
„Păcatele domnului Abell” sunt magnetul care adună „pilitura” unei istorii, pentru a o pune într-o ordine a realului, a adevărului: „Caut adevărul. Omenirea nu a învățat nimic din Istorie” (p. 256)
Nu rescrie, doar recuperează istoria, încearcă să o așeze în logica timpului și a evenimentelor, încearcă să se înțeleagă pe sine, înțelegând istoria, și cea trecută, pe care nu a trăit-o, dar și cea pe care a însoțit-o.
Adevărurile ei nu intră în concurență cu adevărurile istoriei, ci încearcă să le completeze, mai ales în zonele lăsate în umbra intereselor sa a indiferenței, ba chiar a capacității de a se pătrunde în adâncimile sufletești, care nu țin nici de cifre, nici de geografii.
Scriitura e eliberată de orice constrângeri tehnice, își ia libertatea de schimbare de registre, de macazuri ale timpului, ale locurilor.
Romanul pendulează între labirinturile trecutului și cele ale prezentului.
Practic, însă, în substanța epică se pot distinge două romane. Pe lângă povestea familiei Erden, se conturează și un roman în roman, care e unul al biografiei naratorului, incluzând mecanismele artei sale narative.
Într-o scriitură modernă, autoarea face mereu inserturi care apoi se pot coagula, despre arta scriiturii. Melania Cuc, prin Catalina Deleanu, scrie un roman despre cum se poate scrie un roman. Protagonista acestui roman în roman e chiar ea, jurnalist versat în tehnicile documentării, autor al unor texte despre realitatea imediată, adusă până la momentul încheierii redactării romanului. În exigența sa deontologică, Catalina recurge la diverse mijloace pentru a ajunge la informațiile de care e interesată și apoi pentru a-și asigura veridicitatea informațiilor obținute, spune ea, le verifică din trei surse, ca în presă.
Catalina, în vârtejul eșecului său conjugal, divorțul de soțul ei, Bogdan, constată nu doar dezinteresul tuturor față de destinele prezente ale Erdenilor, ci și că „ea era singura persoană din familie care se mai gândea să reconstituie un timp ce pierise pur și simplu”.(148) Ea rămâne prizoniera unei obsesii, legată de trecutul familiei ei. E, în același timp, victima amintirilor, iar singurătatea ei accentuează nevoia de trecut.
În astfel de circumstanțe, deși era antrenată în activitatea redacției unei publicații, unde se ocupa de probleme sociale, Catalina și-a propus să refacă un puzzle familial, din documente și mărturisiri, să pună liantul între generații. Dar, în același timp, documentarea, căutările devin ele însele și substanță epică, fragmente de roman de actualitate. Autoarea acceptă limitele documentări și „Unde lipseau înscrisurile, intervenea povestea” p.40), ba, mai mult, „a căutat pe Chat GPT informațiile de care avea nevoie, ca de un punct de sprijin între real și ireal” (p. 40)..
Catalina e interesată de istoria familiei, „de ideile întortocheate și de secretele nerezolvate de-a lungul anilor” (p. 67) Demersul Catalinei nu e gratuit, ea crede că, prin romanul pe care și-l propuse să-l scrie („era hotărâtă să scrie, să lase amprenetele altora pe coli de hârtie”, p. 21), își materializa datoria ei de a vorbi „despre cei cărora nu li se oferise șansa să mărturisească cât fuseseră în viață”.(51)
Preocuparea ei era să scrie o saga a familiei Erden, a clanului Erden: Maria, soția lui Simion Erden, apoi cei trei copii ai lor, Grigore Erden, avocat la Brașov, Emma, soția lui, Abell Winzel, fratele ei (fost Vieru), Vasile Erden, profesor, soția lui, Roza, profesoară („Ca soție, nu excelase, însă ea fusese șefa recunoscută a clanului, a familiei Erden. Fără consimțământul ei nimeni nu mișca în front”, p. 12), Marta Erden, mama Catalinei, căsătorită cu Ioan Deleanu, profesor, care, deși supraviețuiește deportării siberiene, în timpul războiului, moare stupid, de Covid 19: „nu a pierit împușcat pe front, nici Siberia nu i-a venit de hac. În Tatra a fost prins între focuri încrucișate, a scăpat pentru că a mai avut viață de chinuit. Acum... s-a dus ca prostul. Cum să mori de la un strănut?!” (p. 14)
Între personajele cărții, se distinge și Eva Evian, cea care a trăit o poveste de iubire cu Abell, în anii în care ea era spion dublu, agent și al sovieticilor și al germanilor. Legătura ei sentimentală cu Abell Erden, imposibilă în condițiile jocului său dublu, dezvoltă trăiri care se vor perpetua până la capătul vieții, rămânând și pentru Abell reperul marii sale iubirii.
Patroană de cabaret și de salon de modă, prin ea e refăcută boema unor vremuri care sfidau starea de război.
Catalina realizează în parte portretele fiecărui membru al clanului Erden, dar și ale unor personaje din viața la țară a unei părți din familia sa, ori a unor simpli țărani.
Fiecare, într-un fel sau altul, are partea sa de contribuție la coagularea narațiunii. Aceasta se înscrie într-un arc de timp de mai bine de opt decenii. Povestea începe în vara 1938, într-un sat din Transilvania, la ceremonia logodnei dintre Ioan Deleanu și Marta Erden, prilej care adună toată familia Erden, și pe cumnatul lui Grigore Erden, Abell Vieru, încă de pe atunci manifestându-și opțiunea filogermană, ca student la Berlin, încheindu-se în 2023, când, la proprietatea sa din Germania, Abell Winzel, ajuns la vârstă centenară, își dă duhul chiar la sărbătoarea sa aniversară,
„data la care împlinea un veac de viață cu moarte amestecată-n pahar, cum zicea uneori, și lăsa impresia că glumește. Dar nu era așa”.(p.409) ’ ’
În țesătura evenimentelor surprinse în roman, au relief cele legate de cedarea Ardealului, prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, momente din derularea frontului și spre est, secvențe ale vieții unor prizonieri de război români deportați în Siberia, prizonieratul la minele din Dombas, confruntările de război de la Odessa, poveștile de spioană ale Evei Evian, evoluția opțiunilor politice ale lui Ioan Deleanu etc.
Romanul se bazează pe informații de la surse credibile, pe lângă membrii de familie, veteranii de război. „Căuta încă, umbla după acel material de construcție epică, care să îi garanteze că ceea ce va face și va lăsa mai departe, va fi veridic, va stârni emoție, nu alcătuia un proces verbal, document redactat de funcționari și chiar de istorici”.(p. 97)
De bază „erau documentele fraților Vasile și Grigore Erden, erau și scrisorile de front ale tatălui ei, Ioan Deleanu, „erau chiar și poveștile nescrise cu care crescuse, se maturizase, și pe care își propusese să le clarifice”(p. 50)
De la fiecare în parte, Catalina smulge mărturisiri, căutând prilejuri favorabile sau provocând ea astfel de prilejuri, exploatând slăbiciuni, capacități, nostalgii, frustrări...
Marta, de pildă, „adora să povestească despre vremurile pentru care nu prea mai existau martori”. (93) „Cum și le mai amintea Marta pe toate!” (p. 67), „mamă Marta, dumneata chiar ai memorie de elefant!! !”(p. 70)
În plus, timp ce se documenta, Catalina era devastată de vise complementare evenimentelor, primea soluții în vis.
Aparent, axul gravitațional al romanului e Abell Winzer, românul Abell Vieru), „oaia neagră afamiliei”, ajuns ofițer SS, („Se convertise din mers la politica lui, învățase jocul militar”, p. 55), căruia îi sunt radiografiate etapele convertirii sale spre fanatismul naționalist german, până asumarea doctrinei naziste, ajungând astfel să joace un rol important, de agent de legătură între ofițeri din preajma fuhrerului (Hitler) și mareșalul Antonescu.
Care sunt păcatele dlui Abell? Faptul că îmbrățișase o doctrină falimentară? Singur își definește locul și rolul jucat: „Eu sunt doar o verigă, om de legătură între armata Fuhrerului și armata lui Antonescu. Sunt un ofițer fără sânge pe haine, fac parte din Misiunea Germană în România”.(p.162)
Pentru că mare parte din informații gravitau în jurul lui Abell Winzer, cu trecutul lui susceptibil de păcate, dar și cu traiectoria destinului său, generatoare de ipoteze, între viață și moarte, Catalina se decide să își lasă instinctul să-și urmeze calea, renunță la tot ce putea face în țară și se desparte de gazetărie, pentru a pleca în Vest, unde avea să aibă o activitate fără să aibă experiență în domeniu, ca asistent personal al lui Winzer, fratele Emmei Erden, și iubitul Evei Evian, această din urmă, frecventează și practici ocultiste, care-i dădea garanția că Abell nu e mort („Jur, Abell al meu trăiește!”, p. 230)
Înzestrată cu multiple calități jurnalistice, Catalina e condusă de intuiții și de pragmatism: „Catalina nu era filosof, nici poet, era o femeie practică, un fel de cercetător al unui segment din istoria care o interesase pentru a afla de unde venea, cine era, de aceea umblase prin arhive prăfuite, prin cotloanele cu amintirile marilor mutilați de război, dar și prin locuri pur- imaginare, pentru a găsi spațiul erediar ce-i aparținuse în ancestral familiei sale de sânge și nu numai”. (p. 410)
Rigoarea documentării și arta reconstituirii sunt virtuți ale Catalinei care devin garanția demersului său: „Putea, în schimb, să adune amintirile, mărturiile, încet, cu răbdare, să reconstituie trecutul așa cum fac arheologii cu un artefact important. Unde lipsește un detaliu, folosesc ipsos, imită, își imaginează ce și cum va fi fost originalul”. (pp.123-124)
Căutările Catalinei, pe urmele păcatelor lui Abell Winzer, ajung într-un punct de revelație contrariantă: „Nu crezuse că Abell Winzer, suspectul pe care îl căutase toată perioada de documentare a cărții sale, îl căutase prin arhivele cu dosarele criminalilor de război și în amintirile spioanei Eva Evian, dar mai ales în gesturile Emmei Erden, el, pe care toți aproape îl crezuseră a fi mort, era acolo, un oarecare supus la boli și durere”. (p. 396)
Cu finalul cărții, se iese din istorie și se intră în fantastic: „În fosta sală de arme a războinicilor din epoci diferite, alămurile orchestrei amuțiseră. Vinul în pahare se prefăcuse în oțet și ei, invitații la centenar, priveau și nu se mirau că jilțul pe care a stat Abell Winzer cu doar o clipă înainte, luase foc din nimic, ardea fără flacără, fără fum”. (p. 415)
Pleacă fără să-și mărturisească păcatele, după „Un veac de viață cu secrete pe care avea să le ducă cu el în mormânt”. (p. 408)
Cartea Melaniei Cuc e, în parte, și un rechizitoriu în dosarul războiului.
Dincolo de firele narative, Melania Cuc, nu-și refuză plăcerea de reconstituie a unor evenimente tradiționale - logodna, căsătoria religioasă, obiceiurile de nuntă, înmormântarea.
Melania Cuc știe să povestească, să dea ritm și suspans narațiunii sale.
Implicarea ei emoțională ne îndreptățește și să credem că Melania Cuc poate spune, cu siguranță, Catalina c'est moi!
„Păcatele Domnului Abell” sunt pentru Melania Cuc confirmarea harului său artistic, completează raftul de carte despre istoria ființei neamului nostru cu un document de mare valoare.
NICOLAE BĂCIUȚ