Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş – Ocrotitorul pompierilor Exemplul unei vieţi trăite în Hristos

Se împlinesc 440 de ani de la naşterea Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş. Privind racla cu moaştele celui ce a fost Mitropolitul Timişoarei şi a toată Ţara Banatului ne vine în minte parabola Mântuitorului „… cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea” (Matei 13,44). Lucrul acesta nu este lipsit de temei că dacă „deschidem” istoria Mitropoliei Banatului, ne dăm seama că pentru credincioşii din părţile de apus ale pământului românesc, racla cu moaştele Sf. Mitropolit Iosif reprezintă o comoară de mare preţ.

Dar această raclă nu constituie numai o comoară nepreţuită şi un izvor de nesfârşite daruri pentru cei care se apropie de ea cu credinţă şi pietate; ea reprezintă mai mult decât atât şi anume, ea este exemplul, modelul, tipul şi simbolul vieţii trăite în Hristos. După mai bine de patru veacuri de la trecerea lui „în viaţa cea fără de sfârşit”, Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş ne serveşte şi astăzi drept pildă luminoasă despre cum se poate trăi cu adevărat creştineşte.

x x x

Născut în anul 1568, în cetatea dalmaţiană Raguza, port însemnat la marea Adriatică, din părinţi morlaci, adică români de la mare, aromâni sau macedoromâni, Ioan şi Ecaterina, tânărul Iacob, cum se numea din botez, îşi petrece copilăria în atmosfera de tămâie al bisericilor şi mănăstirilor din cetatea Ohrida, mare centru bisericesc din peninsula Balcanică, unde s-a mutat mama sa după moartea tatălui, luat de valurile mării, împreună cu corabia pe care lucra făcând transporturi în porturile riverane Adriaticii, Egeei şi Mediteranei.

Răspunzând unei dorinţe, unde vocaţii şi unui îndemn mai înalt, tânărul Iacob se călugăreşte luând tot un nume biblic – Iosif, al cărui rol mesianic, chemare înaltă şi viaţă îngerească avea să le urmeze în „Egiptul Banatului” timişan, ocupat atunci de turci.

Timp de şase ani, minunatul monah Iosif duce o viaţă de totală lepădare de sine, de rugăciuni de zi şi noapte, de privegheri, de asceză aspră, de meditaţii adânci, în mijlocul cuvioşilor călugări de la renumitele mănăstiri ale Sfântului Munte Atos, cunoscut şi sub numele de Sfetagora. Trăind pe culmile desăvârşirii şi adăpându-se la izvorul cristalin al harului, Dumnezeu l-a învrednicit să devină el însuşi izvor de daruri, pe care avea să le reverse asupra rănilor trupeşti şi sufleteşti ale celor ce vedeau în el un vas ales al Domnului Iisus.

În anul 1650, când sultanul a încuviinţat hotărârea Patriarhiei Sârbe de la Peci (turceşte Ipek), sub al cărei jurisdicţie se afla de la 1557 Mitropolia Timişoarei, de a-l ridica la rangul de mitropolit, pentru a păstorii în aceste locuri, călugărul de 80 de ani cu viaţă neprihănită, Iosif era de mult cunoscut ca o figură de sfânt, cu darul proorocirii şi al facerii de minuni.

Instalarea sărbătorească avea să aibă loc în biserica Sf. Gheorghe din cetatea Timişoarei, ocupată de turci din anul 1552. În vederea primirii noului mitropolit, paşa Fasli din Timişoara a făcut mari pregătiri, spre a câştiga inima supuşilor; paşa a restaurat chiar şi catedrala şi a renovat reşedinţa veche mitropolitană. Nu se poate descrie în cuvinte marea bucurie de care erau cuprinşi credincioşii ortodocşi bănăţeni la vederea acestui venerabil mitropolit, figură de adevărat apostol.

Timp de trei ani, cât a arhipăstorit la Timişoara, fiind al doilea ierarh cu acelaşi nume, Sf. Iosif a fost o fântână a darurilor, o făclie purtătoare de lumină, un izvor de credinţă, de mângâiere, de blândeţe, de bunătate, de dragoste pentru toţi fii săi duhovniceşti, credincioşi şi preoţi deopotrivă.

Nu odată credincioşii au fost martorii unor mari semne şi minuni, ca şi aceea care a avut loc în timpul marelui incendiu care a cuprins cetatea Timişoarei. Îmbrăcat în odăjdii, Sfântul Mitropolit a ieşit din catedrală şi s-a întors cu faţa spre foc privind prăpădul, pe care vântul L-a adus aproape de biserică. Apoi, căzând în genunchi pe treptele dumnezeiescului locaş şi atingând ţărâna cu fruntea, s-a rugat.

În timp ce stătea cufundat în rugăciune, nori negri au adus un potop de ploaie care a stins incendiul, spălând chiar şi urmele prăpădului. Mare minune!, atunci când Sfântul Mitropolit s-a ridicat din genunchi, odăjdiile lui erau uscate, neatinse de niciun strop de ploaie. Plecând la reşedinţă, s-a închis în chilia lui de unde nu a ieşit trei zile. Când a ieşit şi s-a arătat la lume, a avut semnul sfintei cruci ars pe dosul palmei de la mâna stângă, semn care strălucea ca aurul curat şi pe care l-a purtat până la coborârea în mormânt.

Altă dată, cu prilejul unui drum la mănăstirea Partoş, la vreo 40 km de Timişoara, credincioşii au fost martorii unei minuni săvârşite asupra bolnavilor care l-au întâmpinat.

La rugămintea lor stăruitoare, Sfântul Mitropolit a răspuns cu dragoste: „Nu-mi cereţi mie vindecare, ci credeţi vindecătorului de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, rugaţi-vă Lui şi vă veţi vindeca”. Şi, aşezându-se în mijlocul lor a îngenuncheat rugându-se cu lacrimi, iar când s-a ridicat, 11 ologi şi bolnavi s-au ridicat în picioare, sănătoşi. Văzând minunea şi preamărind pe Dumnezeu, mulţimea credincioşilor se înghesuia să se atingă măcar de poala veşmintelor binefăcătorului.

Slăbit de puteri şi obosit de povara celor 83 de ani, plin de bogate roade duhovniceşti, Sfântul Mitropolit Iosif a hotărât să se retragă în liniştea mănăstirii Partoş, locul de închinare, de priveghere şi de odihnă veşnică a mai multor ierarhi care au păstorit înaintea lui la Partoş (de la 1186) şi la Timişoara (după anul 1200).

În cei trei ani cât a mai trăit aici, Sf. Iosif a săvârşit nenumărate acte de binefacere şi minuni, îndreptând mulţi păcătoşi şi vindecând mulţi bolnavi. Atât de mare i-a fost faima, încât credincioşii Ţării Banatului l-au numit, fiind încă în viaţă, „Sfântul Iosif”, cum a trecut apoi şi în istoria bisericească. Şi spre a-l deosebit de Sfântul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria, aceiaşi credincioşi au adus numelui său atributul „cel Nou”.

Se spune că atunci când şi-a dat duhul, luni înainte de adormirea Maicii Domnului din anul 1656, clopotele mănăstirii au zvonit singure timp de o oră, anunţând cu glasul lor duios trecerea Sfântului Iosif cel Nou în lumea veşniciei. Nenumărate minuni s-au săvârşit la mormântul lui, pe care şi l-a zidit singur până ce era în viaţă, de unde mulţi bolnavi şi neputincioşi, unii suferind de boli grave, aproape incurabile, trupeşti şi sufleteşti, s-au întors acasă sănătoşi.

Credincioşii din Ţara Banatului, văzând cele petrecute la mormântul lui de la Patoş, l-au numărat printre sfinţii din calendar, destinându-i şi o zi specială de pomenire şi serbare, ziua de 15 septembrie a fiecărui an.

Un sinod local la anul 1686 şi apoi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1956, l-au canonizat, trecându-l în rândul sfinţilor naţionali, alături de contemporanii săi, mitropoliţii Ardealului: Ilie Iorest (1640-1643) şi Sava Brancovici (1650-1680). Împreună cu ceilalţi sfinţi români, cu Preacuvioasa Paraschiva de la Iaşi, Preacuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (de loc din părţile Macedoniei), Cuvioşii Visarion Valahul (de loc din Bosnia), Sofronie de la Cioara, Pahomie de la Gledin şi mucenicul ţăran Oprea Miclăuş din Sălişte, cu Sfântul Ioan valahul şi cu Sfântul Dimitrie cel nou Basarabov, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului, se roagă pentru toţi şi pentru toate, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru pacea a toată lumea.

La 6 octombrie 1956, în cadrul unor mari solemnităţi, Moaştele Sf. Iosif cel Nou au fost aduse de la mănăstirea Partoş la Timişoara şi aşezate în pronaosul catedralei Mitropolitane. De aici fac simţită prezenţa Sfântului Banatului.

Preamărind pe Dumnezeul părinţilor care l-a trimis strămoşilor, noi, strănepoţii lui, exprimăm toată cucernicia faţă de faptele minunate ale acestui mare şi sfânt arhiereu, înaintea căruia ne plecăm cu umilinţă genunchii inimilor noastre, rugându-l să mijlocească pentru noi înaintea Tronului Măririi.