SFINŢII IERARHI IOREST ŞI SAVA

Învăţătura Bisericii Ortodoxe şi evlavia creştinilor din vremuri îndepărtate ne dovedesc că cinstirea sfinţilor este o tradiţie şi o dogmă. Credinţa sfinţilor, viaţa lor pilduitoare, darurile minunate şi – mai presus de toate – vrednicia lor în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor, fac ca ei să fie numiţi „prieteni ai lui Dumnezeu” (Ioan 15,14; Iacob 2,23), „casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2,19), „judecători” ai lumii la judecata cea de apoi (I Corinteni 6,2; Matei 19,28). În acelaşi timp, sunt socotiţi fraţi mai mari ai noşti şi alcătuiesc Biserica triumfătoare, căci în viaţa lor s-au lăsat conduşi de harul lui Dumnezeu. Ei şi-au înmulţit talanţii încredinţaţi, după cuvântul Sfintei Scripturi, drept pentru care „puşi fiind peste puţine vor fi puşi peste multe”. Ei „au aflat izvorul vieţii şi uş raiului” (Binecuvântările la morţi). În felul acesta s-au făcut mădulare vii ale Bisericii care ne vin în ajutor, iar prin cinstirea lor preamărim pe Dumnezeu (Matei 10,40) care i-a cercetat pe dânşii şi i-a aflat Lui-şi vrednici. Sfinţii sunt cei care duc rugăciunile credincioşilor la tronul ceresc „… cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 5,8).

Biserica noastră, mărturisind credinţa în Sfânta Treime, pe lângă cinstirea Maicii Domnului, a Sfinţilor Apostoli, a mucenicilor, a mărturisitorilor şi a celorlalţi sfinţi, dintre care, moaştele unora se găsesc pe pământul ţării noaste – ale Cuvioasei Paraschiva de la Iaşi, ale Sfântului Dimitrie Basarabov din catedrala patriarhală, ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava Ale Sfintei Muceniţe Filofteia de la Curtea de Argeş, ale Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, ale Sfântului Iosif cel nou de la Partoş (la Timişoara) – a canonizat în anul 1955, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, pe Sfinţii Ierarhi Iorest şi Sava, odrăsliţi din sânul Bisericii ardelene. De atunci se sărbătoresc în fiecare an, la 24 aprilie.

*

* *

Sf. ierarh Iorest s-a născut pământ transilvan, din părinţi ortodocşi, primind la botez numele Ilie. A fost dat să înveţe carte la Mănăstirea Putna, unde a deprins meşteşugul scrisului frumos, zugrăvirea de icoane, şi-a însuşit o viaţă creştinească şi o adevărată trăire călugărească. Datorită vredniciei lui a ajuns să fie cunoscut la curtea voievodului moldovean Vasile Lupu, care-l numeşte „preacinstit şi întru toate credincios”.

În acele vremuri de bejenie pentru credincioşii ardeleni, după moartea mitropolitului Ghenadie, prin voia lui Dumnezeu, cu sprijinul domnitorului Vasile Lupu şi al mitropolitului Moldovei – Varlaam – Sf. Iorest vine la Bălgrad (Alba Iulia), unde este ales mitropolit al Transilvaniei. Aici a întâmpinat greutăţi încă de la început căci i se cerea să îndepărteze din slujbele bisericeşti „bolboroseala slavonă” – cum spuneau calvinii – şi să pună, în locul limbii slavone, rugăciuni şi cântări în limba română, dar cu învăţături calvineşti, prin noua şcoală înfiinţată la Bălgrad, unde urma să tipărească în româneşte Catehismul calvinesc şi alte cărţi religioase străine învăţăturii ortodoxe. Căpeteniile calvineşti de atunci cereau de la noul vlădică puţin pentru început, după cum mărturiseşte unul dintre ei: „Nici unul nu se va nevoi să-şi schimbe din temelii dintr-odată credinţa. Patriarhul l-ar afurisi, vlădica din Ţara Românească nu l-ar sfinţii şi nici românii nu l-ar primi, că ieşind între ei astfel, cine ştie ce ar păţi. Trebuie să ne mulţumim la început cu mai puţin, ca apoi, cu timpul, să mergem mai departe. Să-şi dea copii la şcoală, să înveţe limba latină şi Aşa cum s-a întâmplat şi la alte neamuri vor fi şi ei înghiţiţi d calvinism”.

În faţa acestei primejdii pentru dreapta credinţă, se cerea ca noul mitropolit să fie neînfricat, să dea pildă de tărie în Ortodoxie, să dovedească păstoriţilor săi că sunt mai de folos lanţurile pentru Hristos decât mângâierile şirete şi – în acelaşi timp – să întărească pe cei slabi, să sprijine pe cei care se clătinau în credinţă, să stăvilească slăbiciunea unor preoţi şi protopopi aserviţi calvinilor.

Într-adevăr, noul ales s-a dovedit păstrător al învăţăturilor celor şapte sinoade ecumenice, următor al sfinţilor mucenici şi întru totul păstrător al poruncilor Bisericii Ortodoxe. El s-a străduit să termine tipărirea „Evangheliei cu învăţătură” începută de către mitropolitul Ghenadie, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu şi cercetând bisericile eparhiei sale de la cetatea Braşovului până în munţii Maramureşului. Astfel a împlinit cuvântul Sf. Ap. Pavel către Timotei: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, întru toată îndelunga-răbdare şi toată’nvăţătura” (2 Timotei 4,2).

Stăpânirea Ardealului din acea vreme, nemulţumită de neînduplecarea Sf. Ierarh Iorest, a încercat – fără rezultat – prin ameninţări şi amăgiri să-l câştige pentru cauza calvinismului. În cele din urmă a plăsmuit învinuiri mincinoase împotriva lui, aruncându-l în temniţa din Bălgrad numai după de trei ani de păstorire. Cronicarii acelor vremuri spun că sfântul a fost legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare şi adus în incinta mitropoliei din Bălgrad, acolo unde propovăduise dreapta credinţă. Acolo, în faţa bisericii, dezbrăcat de hainele sale, bătut cu nuiele. Se mai menţionează că Rakoczi, craiul Ardealului, l-a obligat – legat în lanţuri – să-i înfrumuseţeze palatul cu chipuri şi cu podoabe zugrăvite.

Sf. Ierarh le-a îndurat pe toate, „nu pentru vinovăţie – după cum spune mitropolitul Varlaam al Moldovei – ci, pentru credinţa creştinească”. A suportat toate aceste ocări şi prigoniri fiindcă avea în minte şi în inimă cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi veţi fi când din pricina Mea vă vor ocărî şi vă vor prigoni...” (Matei 5,11 – 12). Văzând asupritorii tăria sa în credinţa străbună, după nouă luni de chinuri îndurate pentru Hristos l-au eliberat din temniţă în schimbul a 1000 de taleri pentru care, neavându-i, s-au oferit drept chezaşi 24 de bărbaţi credincioşi. Pentru dezlegarea acestora de chezăşie, Sf. Iorest pleacă după ajutoare la metania sa de la Putna, la voivodul Moldovei Vasile Lupu şi la mitropolitul Varlaam, permanenţii săi sprijinitori. I s-au dat recomandări către ţarul Rusiei unde, în vara anului 1645 a fost primit cu mare cinste, încurajat şi încărcat de daruri.

Datorită vieţii sale exemplare şi meritelor sale – întors în ţară – Sf. Ierarh este ales episcop al Huşilor, între anii 1656 – 1657.

La scurtă vreme s-a săvârşit în pace, lăsând tuturor exemplul unei vieţi închinate triumfului credinţei noastre strămoşeşti.

*

* *

Tot în ziua de 24 aprilie Biserica ardeleană prăznuieşte şi pe Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Sava Brancovici. El s-a născut din părinţi temători de Dumnezeu şi de neam bun, Ioan şi Maria, din Inăul Transilvaniei, la începutul secolului al XVII – lea. A fost botezat cu numele Simeon; fiind primul din cei cinci copii – trei băieţi şi două fete – ai aceste vrednice familii. Fratele său cel mai mic, Gheorghe, a avut o înaltă dregătorie în Ţara Ardealului, iar din familia Brancovici mai sunt cunoscuţi ca episcopi ai Inăului, vlădicii: Matei, Sava şi Longhin, ultimul fiind unchi al Sf. Sava. Tatăl său a fost căpitan de oaste (pe vremea luptelor lui Mihai Viteazul), în care vreme a apărat cetatea Inăului împotriva ameninţării neîncetate a turcilor. De la tatăl său a moştenit dragostea pentru pământul strămoşesc iar mama sa i-a insuflat aleasa educaţie religioasă. Călătoria sa prin ţări străine şi vieţuire sa în mănăstirea Comana din Ţara Românească, unde vieţuia unchiul său vlădica Longhin, şi-au pus pecetea la formarea sa duhovnicească. Este hirotonit preot de către mitropolitul Ştefan, la Târgovişte. În ziua în care a fost hirotonit i-a murit şi soţia, fiind înmormântată la Inău. Ajuns acasă, o găseşte pe mama sa călugărită, fiindcă murise şi tatăl său.

Aici, în cetatea Inăului şi în întreg ţinutul, tânărul protopop începe să pună bune rânduieli pentru întărirea Bisericii Ortodoxe, din ce în ce mai atacată de calvinism. Viaţa sa curată, priceperea gospodărească, însuşirile sufleteşti şi darurile duhovniceşti cu care era binecuvântat, au făcut ca soborul preoţilor şi al mirenilor – în vara anului 1656 – să-l aleagă mitropolit în cetatea Bălgradului. După ce a fost hirotonit ca mitropolit în Ţara Românească, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, vine încărcat cu odăjdii şi daruri de la mitropolitul Ştefan şi de la voivodul Ţării Româneşti şie este aşteptat în Alba Iulia de către preoţii şi mirenii care-l primesc „cu litie şi cu cântări bisericeşti şi-l duc în biserica Mitropolie după datină, cu vrednică cinstire”.

În luna decembrie 1656 este întărit pin hrisov, de către craiul Ardealului, ca mitropolit al românilor din Severin, Zarand, Bihor şi Maramureş. În cei 24 de ani de păstorire Sf. Sava s-a străduit să ridice şi să întărească Biserica strămoşilor săi şi să folosească peste tot limba română în propovăduire şi în slujbe, adunând soboare de clerici pentru pregătirea şi îndrumarea lor în slujba preoţească.

Prieteniile Sfântului Ierarh cu bărbaţii de seamă care urmăreau dezrobirea creştinilor de sub turci, i-au atras prigoana craiului Barcsai, sprijinit de turci. Năvălirile oştilor turco-tătare, în două rânduri, în oraşul Bălgrad, au ars mitropolia şi mănăstirea, au adus multe lacrimi şi jale printre creştini şi au grăbit scoaterea mitropolitului din scaun.

În aceste împrejurări grele, vrăjmaşii credinţei l-au învinuit pe Sf. Ierarh Sava că nu a ferit şcoala şi tipografia de prăpădul năvălirii turco-tătărăşti. Această învinuire era numai un pretext, căci marele ierarh era o piedică serioasă în răspândirea învăţăturii asupritorilor pe care predicatorii şi căpetenia calvinilor căutau s-o strecoare în cărţile bisericeşti ale românilor.

Râvna mitropolitului pentru Biserică şi pentru păstrarea credinţei în albia vechilor tradiţii i-au călăuzit paşii spre Rusia, în anul 1668, unde a înfăţişat ţarului suferinţele creştinilor din Ardeal, pricinuite de cotropirea turcească. El spunea, printre altele: „Este în părţile acestea mare mulţime de creştini pravoslavnici: români, sârbi, bulgari care aşteaptă să vină de undeva dreptatea creştinilor asupra turcului, căci sunt în mar lipsă, necaz şi strâmtorare”.

În timpul călătoriei sale în Rusia, acasă, în Ardeal, stăpânirea – aţâţată de căpeteniile calvine – porneşte prigoana împotriva Sf. Ierarh Sava, îngrădindu-i drepturile bisericeşti, amestecându-se în treburile administrative şi hotărând, în cele din urmă, alungarea sa din scaun prin mărturie mincinoasă şi prin judecată nedreaptă.

Astfel, în anul 1680, soborul adunat la Bălgrad, înfricoşat de oamenii craiului şi a căpeteniilor calvine, cu silnicie şi defăimări nedrepte, l-a osândit pe Sf. Sava şi l-a scos din scaunul vlădicesc.

Îndurerat şi bolnav, pe patul suferinţei, a fost aruncat cu batjocură şi fără milă, în temniţa palatului crăiesc din Bălgrad şi apoi în închisoarea din Iernut. Acolo, deşi i s-au făgăduit – în schimbul lepădării – readucerea în scaun şi alte măriri lumeşti, el a respins aceste ademeniri şi a rămas neclintit în credinţa străbună. Cronicarii vremii spun că de acolo au fost adus în temniţa din Vinţ, unde era bătut în fiecare vineri.

După îndelungate chinuri şi umilinţe, prin mijlocirea voievodului Ţării Româneşti, a fost scos din temniţă, dar din pricina grelelor pătimiri, s-a mutat curând la Domnul, în luna aprilie a anului 1683.

*

* *

Din Evanghelia de la Matei reţinem cuvintele Mântuitorului, care spune: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa tatălui Meu Care este în ceruri;…” (Matei 10,32). Sfânta Scriptură şi Sf. Tradiţie a Bisericii ne arată că începând cu mucenicia Sfântului Arhidiacon Ştefan, în primul veac al creştinismului, viaţa sfinţilor a devenit pilduitoare şi pentru noi, cei de azi. De aceea, încă din vechime, pe mormintele sfinţilor, martirilor şi mărturisitorilor se ridicau biserici, iar de atunci fiecare sf. antimis care se află în sfintele altare ale bisericilor, poartă o părticică din moaştele unui sfânt, ei fiind consideraţi stâlpi ai bisericii creştine.

De aceea, pe lângă cinstirea Maicii Domnului şi a celorlalţi sfinţi, cinstim astăzi în mod deosebit pe Sfinţii Iorest şi Sava care, în decursul vieţii lor şi-au însuşit trăirea vieţii creştine din familie şi au îmbogăţit-o, unul în mănăstirea Putna din Moldova altul în mănăstirea Comana din Ţara Românească de unde, reîntorşi pe pământ străbun, s-au dovedit apărători neînfricaţi ai credinţei strămoşeşti,în faţa stăpânirii străine de atunci şi, sprijiniţi de către voievozii şi mitropoliţii ţărilor surori, au apărat credinţa strămoşească cu preţul vieţii lor.

Pentru aceste vrednicii, Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat în anul 1955 şi sunt consideraţi ca adevăraţi stâlpi ai credinţei, fiind trecuţi în calendarul ortodox şi în cărţile de slujbă pentru pomenire pioasă şi cinstire. De aceea, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel care spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, cei ce v’au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7) şi noi, cei de astăzi, îi cinstim ca sfinţi şi mijlocitori către Dumnezeu şi, închinându-le zi de prăznuire, preamărim puterea lui Dumnezeu Care lucrează prin ei „pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici… şi pentru mântuirea sufletelor noastre”.