Și altfel despre truda regăsirii de sine

Există o întrebare ce sub forma ingenuă a unei compuneri școlare a „chinuit” copilăria fiecăruia dintre noi: Cum ați petrecut vacanța?
E plin de sens să te întrebi ce face cel mic sau cel mare când nu are nimic de făcut, când e liber să facă orice sau întrebarea pare banală? O adresează Constantin Noica într-o conferință radiofonică din 1938, sub numele„Foloasele sufletești ale vacanței”. Filozofului i se pare o problemă importantă din viața omului, urmărind care-i sunt inițiativele când este liber să facă orice, fără constrângeri: „Ceea ce este al nostru și numai pentru noi trebuie să vină când suntem liberi să facem ce voim”. Așadar, a nu ne umple vacanța așa cum trebuie - vacanța nu doar prilej de odihnă, ci prilej de reînsuflețire – înseamnă a ne face vinovați față de noi înșine. În cursul anului putem avea examene în fața unor comisii, în vacanță examenele se susțin în fața unei conștiințe. Vacanța îți îngăduie să alegi, să respingi și să preferi, să afli atâta libertate și atâta răspundere câte îți sunt necesare spre a te defini. Astfel, nu trebuie să fie timp pierdut, fără a-ți descoperi noi preferințe și vocații. Dacă se întâlnesc doi prieteni după vacanță, bine ar fi să nu se întrebe unde au fost, povestind despre munte sau mare, despre oameni și întâmplări, ci să se întrebe până unde au fost, cât de departe au mers în truda regăsirii de sine și în împrospătarea izvoarelor adevărate ale ființei. Desigur, nimeni nu va tăgădui rostul distracției, dacă aceasta nu înseamnă dăruire exclusivă.
Constantin Noica, preocupat în conferințele sale radiofonice de opera lui Descartes, cugetul contemporan, filozofia naționalismului, tema Învierii în literatură și filozofie, teoreticieni români ai istoriei, extazul religios, ipostaze intelectuale omenești, organizarea durerii, caută înțelesul întrebării: Cum ați petrecut vacanța? în îndeletnicirea omului cu sine într-un timp „al unei mari libertăți”, în nădăjduirea că timpul acesta este o trecere spre ceva mai bun care să ne facă să nu ne mai simțim nesiguri de noi înșine. Dacă timpul trece somnolent, anonim, în derâdere, „moleșit” (e cuvântul lui Ioan Alexandru) este insultată eternitatea. Ori răgazurilor noastre, întregește filozoful, se cere să le dăm un conținut vrednic.
Conferința radiofonică a lui Constantin Noica ne poate prilejui, într-un fel de sfârșit al vacanțelor estivale, reflecții pe care să le înscriem nu nepărat în caietul de compuneri școlare, cât în preocupările cotidiene, umblet, așteptări și speranțe; sporindu-le pe toate acestea „c-un cântec, c-o taină”. Căci timpul cere să-i așezăm mereu pe creștet semnele acelea care nu se mai șterg, ca în regăsirea de sine prin isprăvile vacanței; acum în acorduri autumnale când „din genele lui Dumnezeu stă să cadă o lacrimă”. Cine va culege-o? Cine va lega-o de timpul rotitor și rostitor, spre a nu insulta eternitatea?