”Și de-o fi să...”

În consistenta revistă trimestrială, de cultură, literatură și artă „Pro Saeculum”, apărută la Focșani, la sfârșitul lui 2020, mi-a atras atenția un eseu: „Mesajul ciobanuluidin Miorița”. Din două motive: Interesul meu pentru dimensiunea mioritică a osaturii noastre românești, iar acum, pentru că textul este semnat de Victor Ravini, un român (?) stabilit în Franța.
Autorul se consideră nepărtinitor și neimplicat „ în ambițiile universitaredâmbovițene și răfuielile noastre fratricide.” (Mi-a plăcut mărturisirea aceasta tranșantă.) Cunoscând cele 973 de variante din 3 antologii, inclusiv varianta Alecsandri, a „Mioriței”, neacceptând interpretările, prea bine știute, ale lui Adrian Fochi, Eliade, Lucian Blaga, Călinescu, Michellet, Brăiloiu, Stahl (fără prenume, parcă am avea a face cu... un lot de fotbaliști), vrânceanul din diaspora românească socoate că „Noi nici măcar nu mai suntem capabili să învățăm ceva” din acest mit, care este o „inițiere în tainele și misterele religiei precreștine a ciobanilor arhaici”; o inițiere în „unirea sufletului omului cu divinitatea pe care / ciobanul / o adoră.” Și, în ultimă instanță, Miorița „înfățișează o problemă existențială universală a omului, indiferent de religie.”
Aveam impresia, parcurgând paginile eseului, că asist la o inițiere a tatălui, de către copil, despre cum se fac copiii... Mde! uneori, în diaspora, fumurile sunt înalte. Iar „Și de-o fisă mor” are o direcție... sigură.
Am invocat câteva impresii de lectură, ca un fel de preambul la o mărturisire despre un gând obsesiv, purtat de buni ani încoace, din momentul când s-a înfiripat și, pe neașteptate, „înviorat” de o dezvăluire nebănuită, privitor la soarta baladei acesteia în învățământul românesc imediat postbelic.
Prima tranșă: La câtva timp postdecembrie, mă aflam - din pricini sentimental paterne - la Montreal. În timpul șederii aveam să cunosc câțiva dintre scriitorii români din asociația lor canadiană, inclusiv pe președintele acesteia, superbul oltean, prozatorul Alex Cetățeanul (Nu e pseudonim!). În compania lui mă aflam într-o seară, dialogând vioi, de-a lungul interminabilului bulevard Gouin, când acesta îmi atrage atenția asupra unui panou rezemat de zidul unei clădiri vechi, dar bine îngijită: Era o invitație (desigur, în franceză) la... „Săptămâna filmului românesc” . Și aflu de la amic cum că tocmai era planificată proiecția filmului „Baltagul” (regia Mircea Mureșan) și e posibil ca tocmai atunci faimosul regizor Sergiu Nicolaescu să țină un spici românilor din sală. Se putea să nu doresc să prind un astfel de moment rarissim?
Sala arhiplină, iar noi ne-am bucurat să „luăm loc” în picioare, în fundul sălii. Marele nostru regizor-artist vorbea petonul său, prea bine cunoscut: calm, persuasiv, vibrant. Tocmai făcea referiri la „Miorița”. Și deodată, o afirmație uluitoare: „Spiritul mioritic este blestemul poporului român.” M-a copleșit iute un șoc, o vâjâială, încât mi-am revenit abia în stradă, spre nedumerirea companionului meu. Așa ceva cred că se întâmplă celui care simte că parcă l-a lovit ceva în moalele capului.
Nu i-am acceptat cuvântul „blestem”. Dar am căutat altermative, conotații...
Am rămas cu o întrebare al cărei răspuns plutește în ambiguitate: Oare „mândrul ciobănel” e pesimist, fatalist, incapabil să se apere, e laș, se resemnează să fie ucis?
În istoria noastră sunt gheizere de afirmare a putinței de apărare, de manifestare a curajului, a nesupunerii; ele se numesc Decebal, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu ș.a.
Însă de la un astfel de reper la celălat, pe verticala istoriei, cum am fost/ cum suntem în realitate, noi, românii? Căci tot un șoc am trăit, auzind pe Valea Bârgăului o spunere, ca un final, între doi potrivnici: „Cumva o fi, că niciodată n-a fost să nu fie nicicum”. Acest „o fi” întru cât se apropie de „Și de-o fi să...”? Iar pe Valea Țibleșului am auzit, rostindu-se, la încheierea unei dispute: „De-o-năcri, o-năcri, de nu, ș-așa-om horpoti”.
M-am împăcat în sinea mea, hotărând că nu se poate generaliza astfel, pe seama conduitei existențiale a semenilor mei; doar că „Miorița” rămâne și ea un reper major al destinului nostru.
Dar problematica baladei m-a tras din nou de mânecă, după ce, cu niște ani în urmă, am găsit, făcute public, câteva acte de arhivă, provenite de la Ministerul Învățământului (un minister denumit felurit, de-a lungul deceniilor românești, aceasta, în funcție de calitatea ciorbei preparate în bucătăriile legislativului nostru zglobiu). Un minister, precum toate organismele statale, supus, cotropit de puterea stalinistă a acelor ani de robie sovietică. Dosarul respectiv conține îndrumări, direcții ale activității instructiv-educative din școlile românești. Referentul a fost un intelectual sovietic diabolic, cu siguranță, bun cunoscător al artei, literaturii noastre.
În „directivele” acelea există un episod special, pe seama „Mioriței”. Se cerea prezența baladei în manuale, câteva ore la clasă, cu dezbateri pe seama problematicii acestei capodopere. Dar nu oricum, ci cu insistență pe seama atitudinii ciobanului, ca fiind a unei ființe fataliste, pesimiste, supuse vrerii celor din jur, a puterii „tovarășilor” lui apropiați. Se voia inocularea în psihicul tinerelor vlăstare a ideii că supunerea era șansa de a trăi, de a supraviețui. Aproape că se sugera propagarea ideii că „și de-o fisă...” nu va fi posibil atâta vreme cât puterea bolșevică este capabilă să îl apere pe cel amenințat, dar cu acceptareaacestuia de a se supune.
Însă am trăit două momente, când extrapolarea lui „Și de-o fi să...” din mit în realitate a căpătat un final străin de „Miorița”: 1968 și 1989. Se cunosc prea bine, de aceea nu e cazul să le luminez.

Cornel Cotuțiu