Şi eu am fost la Mănăstirea Nicula…

Mănăstirea Nicula este cunoscută ca una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din spaţiul românesc. Prima mărturie istorică care atestă existenţa acestui loc de pelerinaj şi rugăciune este legată de prezenţa unei biserici de lemn, lucrată în stil maramureşean, cu hramul „Sfânta Treime”, datată 1552.

La 1659 devine nu numai chinovie monahală, ci şi şcoală „împărătească”, unde învăţau copiii din satele apropiate, călugării fiind, în acelaşi timp, şi dascăli.

Începând cu 15 februarie 1699, Nicula iese din anonimat, devenind unul din celebrele locuri alese de Maica Domnului. Se spune că icoana ei, pictată de preotul ortodox Luca din Iclod, în 1681, avea să plângă 26 de zile, ca o prevestire a tristelor evenimente ce urmau să aibă loc, în jurul anului 1700, pentru întreaga ortodoxie românească din Transilvania.

De la această dată, Maica Domnului va deveni nădejdea izbăvirii din robie, boli şi nevoi, unde credincioşii veneau, an de an, pe jos, cu praporii în faţă, cântând: „Am venit Măicuţă să ne mai vedem/ să-ţi spunem necazul care-l mai avem”.

Am fost şi eu, copil pe-atunci, la locurile acestea încărcate de legendă şi de sfinţenie, în urmă cu mai bine de 60 de ani. De atunci, a trecut o viaţă de om, dar ţin minte tot: şi drumul, pe jos, din Mintiu pe cărare de hotar; şi localităţile prin care am trecut; şi urcuşul în serpentine spre mănăstire; şi cerşetorii înghesuiţi de-o parte şi de alta a drumului, cu mâinile întinse, invocând milă; şi noaptea străluminată de oceanul de lumânări aprinse; şi slujba arhierească ţinută în ziua Sfintei Marii. Nimic nu am uitat, pentru că tot ce am văzut şi am auzit atunci, mi-a pătruns fiinţa toată şi a rămas până la această vârstă. Şi am povestit, în anii care au urmat, cu multe amănunte, celor ce voiau să mă asculte, toată povestea cu prima mea întâlnire cu Nicula.

De data aceasta încerc, în scris, o rememorare a faptelor şi impresiilor trăite, după atâta amar de vreme. Mai întâi, să mărturisesc care a fost mobilul acestei mici aventuri religioase, ce anume m-a determinat să mă angajez la un maraton de peste 70 km.

Absolvisem clasa I la Liceul „George Coşbuc” din Năsăud (pe atunci, în clasa I de liceu se intra după terminarea claselor primare). În vremea aceea, Ardealul de Nord se afla, vremelnic, sub ocupaţie maghiară şi, cu atât mai greu mi-a fost, copil la 11 ani, să mă desprind de locurile copilăriei, de fraţi şi surori, de prietenii de joacă, şi să mă adaptez unor realităţi şcolare noi, cu profesori necunoscuţi şi alţi colegi de clasă, cu o disciplină aproape cazonă şi cu viaţa la „gazdă”. Trăiam acut sentimentul înstrăinării şi nu puteam să reziste mai mult de două săptămâni, fără să mă întorc, pe jos şi peste dealuri împădurite, 7-8 km, acasă.

La sfârşitul primului an de liceu la Năsăud, bunica dinspre tată, Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, văzându-mă cam abătut şi îngrijorat, m-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus cu un glas duios şi foarte pătrunzător:

„Dragul bunicii, ştiu că ţi-i greu la şcoală cu atâta învăţătură şi atât de departe de casă. Eu te-aş sfătui să te duci anul acesta, de Sfânta Marie Mare, la Mănăstirea Nicula, împreună cu mamă-ta şi cu alte femei din sat, să te rogi Maicii lui Dumnezeu, să-i atingi icoana făcătoare de minuni, s-apoi să vezi ce minte uşoară are să-ţi dăie Dumnezeu. A fi destul să-ţi aşezi, seara, sub pernă, cărţile de şcoală, ca dimineaţa să ştii toate lecţiile pe dinafară”.

Ce efect pozitiv au avut cuvintele bunicii asupra mea, este lesne de înţeles. Îmi amintesc doar că, din acel moment, o speranţă mare se născuse în sufletul meu şi aşteptam cu nerăbdare ceasul plecării.

Era în după amiaza zilei de 13 august, zi mohorâtă de vară, cu nori albi şi groşi, gata de ploaie, când în grupul de opt femei, cu mare credinţă în Dumnezeu, care pornea spre mănăstire, mă aflam şi eu. Traseul binecunoscut de credincioasele care l-au mai străbătut de multe ori, trecea prin multe localităţi de pe malul stâng al Someşului, începând cu Nimigea, Floreşti, Mogoşeni, Cociu, Beclean, Măluţ şi terminând cu localitatea Nicula. L-am parcurs fără dificultate, chiar stăpânit de o plăcută stare sufletească şi de dorinţa sinceră de a ajunge cât mai repede la Meka noastră românească. Un singur popas de odihnă, noaptea, l-am făcut la marginea unei localităţi, sub cerul liber.

Soarele cobora spre asfinţit când am ajuns în satul Nicula, de unde drumul şerpuit urca abrupt spre locaşul sfânt. De-o parte şi de alta a lui, pe o distanţă de aproximativ 1,5 km, cât am urcat, erau înşiraţi oameni ai suferinţei şi ai durerii, schilozi, orbi, ologi cu unul sau ambele picioare amputate, cu mâinile întinse, iar creştinii îi miluiau cu ce şi cu cât aveau.

Era seară când am ajuns la zidurile mănăstirii. În faţa ei, mulţimea de oameni care acoperea fiecare metru pătrat de pe coasta împădurită în partea de sus, avea lumânări aprinse în mâini şi murmura rugăciuni şi cântări spre slava Maicii Domnului. Părea că cerul s-ar fi fost deschis şi, printre stele, îngerii au coborât pe pământ.

Altă mulţime de credincioşi înconjura mănăstirea, în coate şi genunchi, intonând imnuri religioase pe tot timpul nopţii. Stăteam uimit în faţa acestui spectacol unic în viaţa mea, în faţa acestor manifestări şi nu îmi puteam explica de ce se supun oamenii la astfel de suferinţe fizice. Presupuneam că o parte dintre ei au conştiinţa încărcată de păcate grele şi doreau, astfel, să se despovăreze de ele. Mai credeam că alţii erau convinşi că numai prin suferinţă, rugăciunea lor va fi bine primită în ceruri.

Ziua de 15 august, sărbătoarea Sfintei Marii Mari, s-a deschis cu momentul festiv al sosirii episcopului Iuliu Hosu, într-un car împodobit cu ştergare şi covoare ţărăneşti, care tras de patru boi, şi ei înstruţaţi cu ciucuri în coarne, au batiste şi eşarfe colorate. Lumea adunată, l-a primit cu închinăciune şi smerenie, cu urări creştineşti.

Pe scena uriaşă din faţa mănăstirii s-a ţinut slujba arhierească, cu participarea unui mare număr de preoţi şi cântăreţi bisericeşti. Reţin, vorba cu vorbă, partea de încheiere a „Cuvântului de învăţătură”, rostit cu har de Sfinţia Sa, Iuliu Hosu: „Iubiţi fraţi întru Hristos, biserica Maicii Domnului, care ne-a adunat şi ne adună, an de an, într-un număr atât de frumos, este pe cale de a aluneca împreună cu pământul de sub ea, dacă nu-i vom întări rezistenţa prin construirea unui zid de sprijin. Pentru aceasta, ne adresăm tuturor credincioşilor de faţă, dornici să apărăm acest locaş sfânt, să contribuie cu o parte din puţin pe care îl au, pentru a pune lucrarea în operă”.

Sensibili la apelul de suflet făcut, credincioşii au oferit, cred, ultima monedă pe care o mai aveau prin colţuri de batistă, umplând găleţile şi geamantanele pe care le purtau pe umeri, teologii, prin cele peste 15 culoare, formate prin mulţime, din josul şi până în susul coastei.

La începutul lunii septembrie a.c., mă aflau, din nou, în drum spre Mănăstirea Nicula, de data aceasta nu pe jos, ci cu autoturismul, nu în zi de mare sărbătoare, ci într-o zi obişnuită de lucru. Acelaşi drum, în serpentină, îmbrăcat, acum, în covor asfaltic, fără cerşetori pe margine, aceeaşi bisericuţă din lemn, înnegrit de vreme, alături de biserica impunătoare, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea, de rit greco-catolic, aflată şi ea într-o avansată stare de degradare.

Ceva mai sus se ridică o nouă mănăstire, „mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă”, aflată în stadiul de finisare a lucrărilor, dovadă că „meşterii cei mari” din balada lui Manole continuă să zidească, în numele Maicii Domnului, tot mai trainic şi mai strălucitor, de data aceasta nu din porunca lui Negru-Vodă, ci din dragostea, credinţa şi vrednicia Mitropolitului Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Bartolomeu Anania.

Ea, Mănăstirea Nicula, credem că va dăinui şi va chema la rugăciune, cât va dăinui credinţa strămoşească.