Sistemul (21)

(Orice asemănări cu realităţile României de azi sunt pur întâmplătoare)

„Creşterea rolului conducătorului al partidului” sunase pentru ea, la început, ca o simplă lozincă oarecare, ilogică în felul ei, din moment ce în statutul partidului comunist se stipula, de la bun început, că acesta conduce România. Dezideratul de „creştere a rolului conducător” i se părea o formă fără conţinut, aproape un moft. Dacă i s-ar fi propus să scrie vreun articol pe această temă, n-ar fi ştiut ce să spună. Câtă naivitate! Pe atunci nu bănuia, nici pe departe, că asemenea unei caracatiţe „rolul conducător” cuprindea toate aspectele vieţii economice, sociale, culturale.

Însăşi morala avea principiile ei comuniste, care trebuiau cunoscute şi aplicate. Bietul Kant devenise cu desăvârşire desuet. Frumuseţea enunţului său: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea moralei în mine” era cu totul eclipsată de limbajul de lemn cu „creşterea rolului conducător”. Abia după perceperea acestei caracatiţe, care se întindea, tinzând să cuprindă însăşi esenţa condiţiei umane, dreptul fiecărui om de a-şi afirma personalitatea, de a gândi până la urmă.

„Creşterea rolului conducător al partidului” însemna, în fapt, transformarea oamenilor în executanţi docili, anihilarea oricărei tendinţe de autoapărare sau împotrivire. Aprecierile se făcea doar în funcţie de rezultatele fiecăruia în îndeplinirea „liniilor directoare ale partidului”. Isteria din rândul activiştilor de partid se transmitea întregii societăţi, sub forma unui sentiment de teamă de care nu se scăpa nici în somn. În judeţul acela de câmpie, prioritare erau rezultatele din agricultură. Câţiva ani de secetă la rând dijmuiseră substanţial recoltele. Sistemele de irigaţii nu funcţionau pentru că lipseau curentul şi motorina, maşinile agricole erau cu totul insuficiente pentru suprafeţele mult prea mari, iar ţăranii înşişi, după ce fuseseră traşi în piept cu acordul global, nu prea se îndemnau la muncă.

Asistase la criza de isterie a unui prim-secretar la o şedinţă cu activul după recoltarea grâului. Pe judeţ se obţinuse o medie umilitoare la hectar, puţin peste trei mii de kilograme. Primul secretar urla indignat că în Franţa se obţineau 5-6 mii de kilograme la hectar, iar la noi, cu tot cernoziomul Bărăganului, recolta era la jumătate. „Cum de ăia pot, măi, şi noi nu putem?!”, ţipa dând din mâini roşu de furie.

Ştia că după asemenea rezultate va fi destituit. Aşa s-a şi întâmplat. A fost adus alt prim-secretar, care să facă agricultură performantă. Acesta avea pe sus oamenii lui care-l informau când Ceauşescu zboară cu elicopterul spre mare. Judeţul fiind pe traseul său se suna mobilizarea. Tot activul de partid era trimis în teren să scoată oamenii la câmp pentru ca „tovarăşul” să vadă din elicopter că ţăranii lucrează.

Noului prim-secretar îi era teamă nu numai de ceea ce vede „tovarăşul” din elicopter, ci şi de cel care-i citea contorul. Şi-a ţinut toată iarna nevasta în frig de frică să nu fie acuzat de consum exagerat de curent. Ştia că la ţară, unde oamenii se încălzeau cu lemne, curentul era întrerupt fără nicio explicaţie. Dar şi în oraş, cartiere întregi rămâneau fără curent seara ore în şir. Bătea judeţul de la un capăt la altul, în fiecare zi, încât multora le intrase frica în oase. Pe inginerii agronomi îi ameninţa cu puşcăria dacă nu se încadrau în graficul de recoltare, însămânţare ori întreţinere. Întâmplător, aflându-se în vizită la un fost colaborator, se afla în mijlocul unui grup de cooperatori, femei şi bărbaţi, în aşteptarea autobuzului. Primul secretar s-a dat jos din Dacia lui neagră, când a ajuns în dreptul grupului. Pe un ton răstit le-a reproşat ţăranilor că le arde de plimbat în loc să fie în câmp, la muncă. Umili, ţăranii şi-au plecat capul în pământ. Nu înţelegeau ce vrea de la ei domnul acela din maşină.

Le-a urmărit privirile fixate pe amărâţii lor de galoşi ori pe mâinile împreunate, cu palmele crăpate de muncă ale femeilor. L-a privit cu uimire, contrariată de răţoiala individului acela mărunt nu numai fizic ci şi psihic şi a zâmbit cu îngăduinţă. „Dumneata, cine eşti?!” s-a răstit la ea stingherit, probabil, de prezenţa şi zâmbetul ei. „Un cadru didactic – i-a răspuns, înfruntându-l cu privirea. Era pe punctul să adauge, „şi fost ziarist”, dar a reuşit să se oprească la timp, aşa cum s-a oprit şi primul secretar, nemaiacordându-i nicio atenţie. Avea ce avea însă cu ţăranii: „Munciţi, că pentru voi o faceţi” – i-a îndemnat. Din grup s-a auzit atunci o voce bărbătească: „Ar fi bine să fie aşa!” Primul secretar s-a făcut că nu-l aude şi s-a grăbit să urce în maşină.

„Creşterea rolului conducător al partidului” nu se înfăptuia, aşadar, cu prea mare uşurinţă. Primul secretar urma să-i tragă de urechi pe interpuşi: secretarii de partid, inginerii agronomi şi, de ce nu, dascălii care nu se ocupă şi de educaţia părinţilor. Ţara avea nevoie de oameni docili şi atât.