Sistemul (22)

La îndemnul unui unchi de-al ei, a căutat-o pe văduva domnului V. tanti A., care se stabilise în Bucureşti. Unchiul ei îşi făcuse probabil socoteala că, fiind la vârstă destul de înaintată şi fără urmaşi, tanti A. ar putea ţine seama că singura rudă rămăsese ea. Când s-a hotărât s-o caute la telefon n-au primat însă aceste calcule, oarecum meschine, ale unchiului.

Dimpotrivă, s-a gândit că, singură fiind, tanti A avea nevoie de un ajutor pe care i-l putea da chiar ea. Încerca, astfel, să compenseze într-un fel relaţiile întrerupte cu domnul V., atunci când îşi dăduse seama că nu se va putea ridica niciodată la nivelul pretenţiilor sale. Departe de a intui condiţiile reale în care trăia ea, domnul V. croia tot felul de planuri de viitor. Printre ele avea prioritate înscrierea la universitate şi nu la un institut pedagogic, aşa cum hotărâse taică său susţinut cu toate puterile de mama ei vitregă. Rămas văduv, cu patru copii, tatăl ei se recăsătorise în speranţa că le va aduce orfanilor o mamă. Le-a adus, însă, o femeie care-i ura demenţial.

Sub pretextul unei educaţii mai severe şi în absenţa oricărui sistem de protecţie a copilului, se deda la nişte abuzuri de neimaginat pentru o minte normală. Ea nu va uita toată viaţa ziua aceea cu ninsoare de la începutul iernii, când avea vreo 13 ani, şi a bătut-o crunt pentru că îndrăznise să se încalţe cu perechea de ghete noi, atunci cumpărată de tatăl ei. Îi era frig în sandalele acelea decupate, cu pielea putredă, care absorbeau toată umezeala din zăpada amestecată cu noroi. Când a văzut-o încălţată cu ghete, maică-sa vitregă s-a năpustit asupra ei cu pumnii şi picioarele. Noroc că a venit taică-său acasă şi a scos-o din mâinile ei. Atunci şi-a dat seama de ura ei viscerală, care nu avea nimic de-a face cu educaţia sau cu îndreptarea unor greşeli inerente pe care le fac îndeobşte copiii.

N-o lăsa să citească. I-a rupt câteva cărţi împrumutate de la biblioteca satului, astfel încât bibliotecara nu-i mai dădea altele fără să le returneze pe cele vechi. Fusese, fără îndoială, un gest premeditat. Lui fiu-său, încă din primele clase, a ştiut să-i cumpere cărţi, deşi acesta nu dădea semne că ar fi fost foarte interesat de ele. Opoziţia ei fermă, când s-a pus problema înscrierii la universitate, nu reflecta decât aceeaşi dorinţă de a demonstra că ei, copiii din prima căsătorie a lui taică-său, erau lipsiţi de potenţial intelectual.

În schimb, fiul ei era un geniu… Şi a tot fost „geniu” până când n-a reuşit să fie admis la nicio facultate. Abia după ce a făcut o şcoală tehnică a intrat, prin redistribuire, la un institut de construcţii de maşini, proaspăt înfiinţat.

Ar fi fost însă nedrept dacă nu şi-ar fi recunoscut propria-i vină. Ura acelei femei ar fi trebuit s-o determine să lupte şi să se bazeze doar pe puterile ei. A plătit destul de scump propria-i naivitate de la o anumită vârstă. S-a jenat să-i dezvăluie domnului V. condiţiile reale în care trăia, adevăratul comportament al mamei sale vitrege. Domnul V. a intuit ceva, dar a continuat să insiste să se transfere la universitate.

În loc să-i spună adevărul, că familia ei îi refuza orice sprijin material, a preferat să întrerupă corespondenţa cu el. Spera că, într-o bună zi, va ieşi cumva la liman şi se va putea prezenta în faţa lui cu fruntea sus. Atunci însă, când s-a întâmplat asta, era deja prea târziu. Domnul V. decedase, iar cu tanti A relaţiile fuseseră mai mult formale.

Acum, cu tot impasul în care se afla, considera că, venindu-i în ajutor, va putea şterge măcar o parte din povara vinei pe care o resimţea faţă de domnul V. Cei doi sau trei ani, cât fusese în relaţii foarte apropiate cu el, erau o pată de lumină în sinuoasa ei existenţă. În numele lor a considerat că ar fi fost oportună reluarea relaţiilor cu tanti A.

Nu se aşteptase, fireşte, la o primire entuziastă. La rândul ei, doamna A. fusese lovită îngrozitor de soartă. După decesul domnului V. se mutase la Bucureşti, unde îşi cumpărase, în rate, un apartament, Ajunsese astfel aproape de singurul ei copil, Dan, de care domnul V. nu-i ascunsese că e foarte dezamăgit. Doamna A îl înconjurase cu o dragoste oarbă. În ochii ei, Dan era plin de talente. Prin relaţiile pe care le avea, domnul V. reuşise să-i procure, prin comandă specială, o pianină tocmai de la Viena. Ajuns abia în anul doi, Dan a abandonat conservatorul. A mai bântuit pe la alte două facultăţi, pe care le-a abandonat pe parcurs.

Lucra ca tehnician de sunet la radio. S-a căsătorit, la o vârstă matură, cu o doctoriţă, care avea un copil din prima căsătorie. Se pare că această femeie a izbutit să-l echilibreze. A terminat, în cele din urmă, filologia la fără frecvenţă. Doamna A. avea o verişoară care lucra la UNESCO. Lui Dan i-a intrat în cap că ar putea face o călătorie în Franţa. Toate demersurile lui au fost în zadar. Oponenţa regimului a fost fermă.

În aceeaşi perioadă cu refuzul vizei de plecare soţia lui a decedat după un accident cerebral. La câteva luni după decesul soţiei, Dan s-a sinucis.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5