Socăcitul la înmormântare! La Rebrişoara, am reconstituit pomana de altădată

Ceremonia înmormântării începe în mod obişnuit în jurul amiezii, după terminarea slujbei religioase din biserică (dacă se întâmplă să fie zi de sărbătoare). Vestirea începerii prohodului se face prin clopotul bisericii, care se trage în răstimpuri rare, „ca pentru mort”, ritm pe care localnicii îl numesc „paşii popii”, pentru că atunci preotul trebuie să plece de acasă (iar graba este incompatibilă cu demnitatea sacerdotală).
Se pare că şi în alte sate ritmul clopotului şi sosirea demnă a preotului este asociată cu implacabilitatea destinului.
„Gustarea” de amiază pare a ţine, aici, (în planul imaginar) locul „cinei de apoi”.
Femei apropiate familiei mortului, coordonate de socăciţă, pregătesc cingeauăle (prosoapele - convertire utilitară a simbolului Apelor liminare), şi colacii, care vor fi darurile-pomeni pentru purtătorii sicriului, prapurilor, crucii, steagului. Colacii se atârna în prapuri (odată cu cununiţe din spice de grâu, dacă înmormântarea are loc vara, înaintea seceratului, care vor împodobi şi sfeşnicele, şi crucea), iar cingeauăle fie se asociază cu obiectele de dus (se atârnă în prapuri, cruce, steag, sfeşnice, se aşază peste sicriu, în latul acestuia), fie - mai nou - se atârnă, cu un ac de siguranţă, de umărul stâng al purtătorilor, care şi le vor desface abia în cimitir, după coborârea sicriului în groapă. Aceleaşi femei distribuie celor prezenţi, fără rol ceremonial, lumânări ce vor arde pe toată durata slujbei prohodului, uneori şi batiste (ca replici miniaturale ale prosoapelor), iar copiilor (inclusiv celor ce vor fi întâlniţi pe drum) li se dau colăcuţi. La Maieru, dacă înmormântarea se întâmplă să fie în Postul Paştilor, se dau copiilor şi ouă roşii.
După o scurtă slujbă de „dezlegare” (panihidă) efectuată în casă (prelungită, mai nou, cu sfeştania, cu rol apotropaic, al cărei loc tradiţional e după întoarcerea de la cimitir), mortul este scos din casă de cei patru-şase bărbaţi dinainte desemnaţi şi aşezat în curte, pe suportul de lemn dinainte pregătit, adus de obicei de la biserică, în faţa unei mese, unde vor sta preoţii şi diecii.
Fie înaintea slujbei, fie imediat după, socăciţa pregăteşte copiilor rudelor sau unei persoane mai sărace „pomana peste sicriu” (copârşeu, sălaş, raclă). În oala/ canta cu sarmale se punea şi o lingură (de lemn, în tradiţie). Hainele se dădeau la cei săraci. La vreo copilă se dădea un cearşaf alb şi un colac cu lumânare. Tot atunci se puneau, legaţi cu o petea negră, colacii în prapuri; li se dădeau colacii şi celor ce urmau să ducă mortul, iar aceştia şi-i puneau pe o masă (într-un caz, chiar i-au agăţat în cuie bătute în sicriu). Mai recent, la Feldru, ruda cea mai apropiată mortului dă copiilor rudeniilor peste sicriu:
un blid cu colăcuţ, un bănuţ de-un leu, o lumânare şi o lingură nouă.
Găina vie pentru gropar apare, măcar „în trecut”, şi se pare că ea este în legătură cu reprezentarea sufletului ca pasăre. Pomenile peste sicriu, azi tot mai rare, sunt atestate, totuşi, pentru orizontul tradiţional din toate zonele şi subzonele judeţului nostru .
La slujba de înmormântare participă mai ales rudele, vecinii, bătrânii.
După ce sicriul este aşezat în groapă, preotul invită pe toţi participanţii, în numele familiei îndoliate, la masa de pomene / comândare. Încă la plecarea din cimitir, la poarta acestuia, sunt multe sate în care participanţii primesc ceva „de sufletul mortului” (adulţii un colăcel şi un pahar de ţuică; copiii - dulciuri), pentru ca nu cumva, nevenind la comândare, să plece cu mâna goală, mâhnind sufletul mortului.
La comândare/ pomene oamenii bisericii (preot, dieci, făt) au o masă a lor, de care se ocupă în mod expres socăciţa. Ceilalţi invitaţi se aşază după rolul avut în ceremonie şi gradul de rudenie faţă de mort. În satul tradiţional străinii de sat erau cei care aveau prioritate, după reprezentanţii bisericii. Masa finală are loc, în anii din urmă, într-un spaţiu comunitar (cămin cultural sau casă de nunţi/ înmormântări). La poarta de intrarea în acest spaţiu te aşteaptă cineva din neam (1-3 persoane) cu o găleată de apă şi un prosop, invitându-te să-ţi speli mâinile. Masa care îi aşteaptă pe participanţii la înmormântare începe cu un scurt parastas întru pomenirea celui decedat, numit acolo „paosul” sau „slujirea paharelor”. Pentru aceasta, în dreptul fiecărui loc se află câte un colăcel cu o luminiţă înfiptă în el. Pe „masa casei”, la mijloc se află „o pupăză” (aşa cum e numit aici colacul cel mare), aşezată pe gura unei oale de lut („hârdău”), şi doi-patru colăcei, dintre care unul are înfipte în el câteva monede, care formează „plata fătului”. Câte „o pupăză” pe oală, dar fără colăcei, se află şi la mijlocul fiecăreia din mesele pentru participanţi. În decursul parastasului, toată asistenţa stă în picioare cu luminiţa din colăcei aprinsă, pe care o stingeau după terminarea „paosului” sau a „slujirii paharelor”.
Masa propriu-zisă începe şi se termină cu o rugăciune spusă de preot. Ea presupune un meniu apropiat celui de la nuntă (pentru care comunitatea a contribuit cu ajutorul în produse alimentare neprelucrate - „cinstea”), dar care se adaptează specificului zilei în care pică, fiind „de post” sau „de dulce”. Tradiţia permite servirea băuturii alcoolice (cea mai obişnuită fiind ţuica fiartă cu un sirop de zahăr ars), dar fără ciocnirea paharelor, iar în locul obişnuitelor închinări de la nuntă oamenii rostesc „Dumnezeu primească (sufletul lui Cutare)!” sau „Dumnezeu să-l ierte (şi să-l hodinească)!”, iar unii varsă puţin din pahar pentru sufletul celui plecat dintre ei. În ultimii ani, în multe sate renunţarea la a se mai servi băuturi alcoolice la masa de înmormântare, familia suplimentând în schimb pomenele primite de participanţi la plecarea acasă, pomene care, în funcţie de prestigiul, stima de sine şi forţa financiară a familiei, au ajuns să se concretizeze chiar într-un cozonac de fiecare participant, comandat din timp la o firmă de „catering”.
Principalele pomeni, pe care le primesc cel puţin cei cu un rol bine definit în ceremonialul înmormântării, sunt colacul mare şi prosopul (cindeul), care se pot extinde şi la ceilalţi participanţi, sub forma miniaturizată a colăcelului (pomioară, jelnă, jemnă, azi putând lua forma cornului cumpărat) şi a batistei.
Ca formă şi ornamentică, colacul trimite spre regimul simbolic solar (de tradiţie neolitică), dar este, foarte probabil, şi o concretizare materială, alimentară, a ideii de ciclu temporal; idee valabilă atât pentru individ (marcând principalele praguri ale vieţii), cât şi pentru comunitate (care celebrează - între altele, şi prin colac - în principal ciclul temporal al anului, ale cărui repere sunt mai cu seamă cele agrare).
Prosopul/Ştergarul/ Cindeul este, în schimb, un dar în mai mare măsură specific ritualului de înmormântare (fără exclusivitate, însă). Forma lui diminuată este batista, pe care o primeau, alături de colăcel, celalţi participanţi la înmormântare, fără un rol determinat. În orizontul tradiţiei, prosopul e ţesut şi cusut de gospodina însăşi, iar simbolismul său se leagă de Apa ce separă lumile, cea a viilor de cea a morţilor; deci, ca moment ritual, de drumul mortului şi trecerea vămilor, ştergarele fiind, în acest context, adevărate „poduri” sau „punţi” peste Ape ( cf. Cultura tradițională imaterială românească din Bistrița-Năsăud, volumul I –Riturile de trecere, Vasile V. Filip și Menuț Maximinian, Editura Eikon).
După înmormântare, „se scot trei rânduri de pomene: la trei zile, la nouă zile şi la şase săptămâni”, când familia face din nou pomeni, iar preotul slujba de pomenire şi prohod. Totul se finalizează cu o masă la care sunt invitaţi preotul, cei apropiaţi familiei şi câteva vădane.
În cadrul proiectului „Socăciţele – bucătăresele comunitare – păstrătoare, promotoare şi creatoare în artele culinare rurale tradiţionale”, derulat de Fundaţia „Progress” din Bistriţa, preşedinte senior editor Gheorghe Crişan, la Rebrişoara, grupul de socăciţe a dezvăluit secretele pe care le deţin în arta culinară tradiţională la înmormântare. Doina Acu, Oniţa Toderic, Oniţa Buhaiu, au readus în actualitatea această masă a pomenei. Au fost alături de noi părintele Nicolae Hoha şi primarul Viorel Clapău.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5