Satul mutat lângă sat

Un studiu monografic despre înmormântare, în localitatea Chiuza, ne prezintă profesorii Ioan Bindea şi Florin Bindea, tatăl şi fiu, în lucrarea ,,Comoara din deal. Înmormântarea din ţinutul Năsăudului” (Editura ,,Saeculum Vizual”, Bucureşti, 2013).
În ,,Cuvântul înainte” se descrie metaforic toposul localităţii Chiuza, în tonuri sadoveniene, vlahuţiene (,,România pitorească. Ţara. Poporul”), soresciene (,,Trebuiau să poarte un nume”), sua geo bogziene (,,Sate şi oraşe”).
Autorii au cules ,,de la ultimii păstrători ai tradițiilor strămoșești’’ din Chiuza datele esențiale, tradițiile și obiceiurile legate de ceremonialul înmormântării, practici mai conservatoare în comparație cu celelalte din ciclu familial. Cei doi profesori, fii ai satului Chiuza, îndeplinesc prin publicarea acestui studiu, o dorință testamentară a înaintașilor, un ]ndemn parcă pașoptist, ,,pentru viitorime’’, ,,păstrare amintirii frumoaselor obiceiuri și tradiții’’ locale.
Tradițiile și obiceiurile legate de înmormântare se împletesc cu numeroase credințe, superstiții arhaice, în care rămășițile unui substrat precreștin, a căror simbolistică pare a fi uitată, sunt completate cu cele creștine. Plecarea din viață este anunțată, pe lângă cauzele fiziologice normale, și de visele premonitorii, de unele semne ca: ușa care se deschide singură, blidele sau sticlele care se sparg fără un motiv, icoanele care cad singure, găinile care cântă cocoșește, caii care nechează aiurea, vitele care mugesc, oile supărate sau câinii care urlă a pustiu etc. Cel ,,spre moarte’‘ este mai irascibil, îi apare moartea în vis. Un mesager al morții este cucuveaua. Cucul dialoghează cu moartea: ,,Zice cucul către moarte:/Du-te moarte de-aicea/Că tu pe unde te duci/Iei mamele de la prunci/ Și tata de la copii’’. Pentru ușurarea ,,plecării’’ familia se roagă, se face maslul, o rugăciune de dezlegare de păcate, toate acestea pentru o mai facilă integrare a celui în cauză, pe tărâmul celălalt.
Sunt utilizate și descântecele. Momentul ,,prielnic’’ al morții este noaptea. Termenii folosiți pentru plecarea în lumea nopții eterne sunt: ,,a murit’’, ,,a pierit’’, sau ,,bine că l-a stâns Dumnezeu’’, pentru cei grav bolnavi sau pentru cei foarte sărmani.
Pregătirile ,,călătorului’’ prevăd: aprinderea lumânării, închiderea ochilor acestuia, spălatul mortului, îmbrăcarea lui. Se anunță preotul, clopotarul, se sapă groapa, se confecționează sicriul, ,,sălașul’‘, ,,copârșeul’’. Interesantă era ,,lumina trupului’’, o lumânare de înălțimea mortului, obicei abandonat în prezent în Chiuza. Sătenii aduc la casa mortului produse alimentare pentru comândare. Urmează priveghiul, moment de solidaritate cu cei în suferință. Acum se joacă cărți, femeile cântă mortul. Acestuia i se pune în mână un ban, ,,ca să aibă cu ce să treacă prin vămi’’. Autorii fac apel la mitologie, la mărturiile despre înmormântare ale poetului Ovidiu, sau ale strămoșilor romani. Toate aceste etape ale înmormântării sunt însoțite de diverse obiceiuri arhaice sau mai noi, combinate cu unele magice.
Evenimentele funebre se derulează parcă cinematografic. În ,,ziua cea mare’’ a înmomântării, se leagă colaci la crucile praporilor, câte un prosop, acestea revenind apoi purtătorilor de prapori. Mortul este scos din casă cu picioarele înainte, se aruncă oala de lut în care au ars lumânările. Altădată se dădea ,,pomana peste coârșeu’’, înainte de începerea serviciului religios. Prohodul se desfășoară în curtea casei sau în șură. Fetele nemăritate erau îmbrăcate mirese, cei care urmau să se căsătorească și nu au apucat din cauza morții erau îmbrăcați miri. În timpul slujbei copiii primesc ca pomană, colăcei. Preotul predică pe o anumită temă, iar la sfârșit ia iertăciunile. Înainte de a pleca spre cimitir, diacul cântă ,,verșul la mort’’, apoi cortegiul funerar se îndreaptă spre cimitir, făcându-se cele douăsprezece sau șase stări. După reîntoarcerea de la cimitir, oamenii se spală pe mâini și se adună la casa morului unde se desfășoară comândarea. Preotul face prima pomenire și ,,feștania’’. Se împodobește pomul, ,,ca o pomană în numele mortului’’, obicei întâlnit și la romani, pomul lor fiind un ,,chiparos urgisit’’, tăiat, după cum amintește poetul Horațiu. La șase săptămâni are loc o altă pomenire, considerându-se că sufletul mortului ,,a trecut acum prin cele 99 de vămi’’.
Cu o jumătate de veac în urmă obiceiurile legate de cultul morților erau ,,mult mai viguroase’’, remarcă autorii studiului. Obiceiurile de înmormântare, cele mai conservatoare din ciclul familial, ,,atât prin conținutul lor în poezia obiceiurilor, cât și în bogăția lor de semnificații, sunt încă vii și ,,continuă să-și trăiască viața lor folclorică’’.
Bine prezentate și analizate sunt ,,Cântecele despărțirii’’grupate în bocete de priveghi, cântece de petrecere a mortului la groapă și cântecele de la groapă. În Chiuza n-au existat bocitoare profesioniste, mortul fiind cântat de rude ,,ceva mai îndepărtate’’. În aceste cântece se întâlnesc mai multe motive: cel al ascunderii mortului de preotul care vine să-l ia, motivul lucrurilor cu care omul pleacă din lume, motivul invitării mortului de a privi la cei care s-au adunat să-l vadă. În cântecele de priveghi se imaginează un dialog între mort și cei rămași, se trec în revistă ,,atribuțiile celui plecat’’. Bine reprezentate sunt ,,veșurile veșniciei’’, numite și ,,Cântecul lui Lazăr’‘. Până în 1970 ele făceau parte din ceremonialul înmormântării. Apoi au fost interzise fiindcă au fost promovate de biserica greco-catolică și ele trebuiau să dispară.
Verșurile sunt specifice Transilvaniei și sunt create de dieci, ca o lecție moralizatoare pentru sătenii care au venit la înmormântare. Verșurile exprimă sentimentele celui care pleacă, regretul după ceea ce ,,lasă în urmă’’, dragostea și recunoștința pentru cei apropiați. Verșul prezintă mult mai plastic destinul celui care pleacă decât ,,predica seacă’‘ a preotului.
Descrierea tradițiilor și a obiceiurilor înmormântării se încheie cu un ,,Epilog’‘ poetic în care se omagiază înaintașii mutați sus pe deal în ,,lumea tăcută ...fără conflicte, fără ură, unde stau așezați pentru veșnicie toți cei plecați dintre noi, din lumea albă. Este o mare comunitate cu mii și mii de oameni pe care, cu pioșenie, cu respect și considerație o numim COMOARA DIN DEAL’’. Lucrarea mai conține un glosar de regionalisme și lista sătenilor de la care s-au cules informațiile. O bogată și actualizată bibliografie dedicată subiectului tratat încheie acest studiu monografic, un omagiu închinat celor care s-au mutat ,,în satul de lângă sat’’, cei care se odihnesc în metafora COMOARA DIN DEAL.