Valorificarea elementelor de cultură tradiţională de către o nouă generaţie de cercetători

Nu ne mai putem amăgi. Satul tradiţional se află într-o rapidă schimbare care inerent afectează şi obiceiurile şi tradiţiile lui. Vorba marxistului, schimbarea este obiectivă.

Generaţii de învăţători şi profesori, majoritatea , fii, prin origine ai lumii rurale, au valorificat tradiţiile şi obiceiurile satului românesc, în numeroase lucrări de licenţă, de masterat, de gradul I , sau de doctorat.

Dascălii mai în vârstă, trăitori în perioada comunismului, au fost mai aproape, mai în miezul culturii tradiţionale a satului, deoarece obiceiurile şi tradiţiile populare se mai manifestau în acea vreme. De aceea lucrările lor sunt mai aplicate, sunt mai în vecinătate de sursa de manifestare. După 1990 a apărut o altă generaţie de profesori şi învăţători cecetători, care pornind de la studiile predecesorilor, au reluat în diverse lucrări, multiple aspecte ale culturii tradiţionale, pornind tocmai de la rezultatele lor, oarecum umbrite intenţionat de politica statului comunist, care îşi propusese o schimbare heirupistă a satului.

Noua generaţie, privată parţial de atenuarea sau mai bine zis ,,o adormire” a unor manifestări ale culturii tradiţionale, are o altă deschidere teoretică de abordare a fenomenului folcloric, datorată publicării unor lucrări de specialitate, dedicate culturii tradiţionale. Se pierde într-o parte, se câştigă în alta.

Atunci, când un cercetător al culturii tradiţionale îmbină pasionat documentarea pe teren, având ca exemplu tipic , pe cunoscutul Grigore Leşe, cu abordarea teoretică a aspectelor investigate, rezultă studii valoroase.

Aspectele semnalate mai sus, cu plusurile şi cu minusurile inerente oricărei investigaţii, le-am sesizat şi în lucrarea profesoarei Gabrielei Sermeşan, ,,Elemente de cultură tradiţională în comuna Salva” ( Editura ,,Clubul Saeculum”, Beclean, 2009).

Volumul valorifică lucrarea de disertaţie pentru masterat în etnologie despre ,,Cununa grâului” şi cea de gradul I ,,Obiceiuri de înmormântare şi folclorul lor”.

Investigaţia este precedată de sumare date despre comuna Salva: mediul geografic, clima, reţeaua hidrografică, vegetaţia, fauna, solurile, toponimia, scurt istoric, aspecte de cultură materială şi spirituală, meşteşugurile şi industriile populare, modul de viaţă, gospodăria tradiţională, viaţa social-culturală. Aceste informaţii sunt sintetizate folosindu-se monografia ,,Salva –schiţă monografică”, autori Măricuţa Codrea, Vasilica Augusta Puica ( Editura Societăţii Culturale Pro- Maramureş ,,Dragoş-Vodă”, Cluj-Napoca, 2003). Se reţine legenda despre despre ,,Fântâna Truţii”, un soi de variantă a cunoscutei ,,La Vulturi!” a lui Gala Galaction.

Numele localităţii Salva pare a fi de origine dacică, el provenind dintr-o ,,tulpină” indo-europeană, ,,Sal”, care înseamnă apă, este menţionată în documente în 1440, sub denumirea de ,,Zalva”. Ea a făcut parte di comunele grănicereşti. Este consemnată revolta lui Tănase Todoran ( 1763). Bine descrisă este gospodăria ţărănească din Salva, modul de viaţă tradiţional al familiei.

Istoria şcolii şi a bisericii din Salva este cam estompată, aspect pe care l-am sesizat şi în alte monografii dedicate localităţilor din judeţul nostru. Nu găsim referiri despre biserica greco-catolică din Salva, despre şcoala confesională greco-catolică din această localitate. Se menţionează doar reconstituirea în 1992 a parohiei greco-catolice din Salva., construirea în 1994 a mănăstirii ortodoxe ,,Izvorul Tămăduirii”.

Autoarea este conştientă de faptul că cele două obiceiuri pe care le cercetează şi le descrie au început să ,,facă paşi” spre muzeu. ,,Cununa grâului”se mai organizează doar ,,ca o formă de divertisment”, de spectacol rememorativ, iar obiceiurile de înmormântare au suferit ,,schimbări de structură” şi o accentuată demitizare. Acestea fiind datele aspectelor cercetate, profesoara Gabriela Sermeşan, merită aprecierea noastră, pentru studiul său.

Prezentarea propiu-zisă a ,,Cununii grâului” este precedată de multiple informaţii despre ,,grâul în cultura populară”. Cultura plantelor alimentare a provocat sentimente de veneraţie. Riturile agrare merg mână în mână ,,cu cele ale ciclului vieţii umane”, cu cele ale ,,cultului solar şi ale cultului morţii”. Boabele de grâu din cununa grâului sunt purtate în sân de femeia însărcinată, ele se pun în scutecele şi în scăldătoarea noului născut, pâine de grâu nou se pune în noaptea de anul nou sub perna fetelor care vor să-şi viseze ursitul, peste mirii care intră în sala nunţii, se aruncă boabe de grâu, lumânările de la înmormântare se pun ,,în blid de grâu” etc.

Autoarea explică pertinent semnificaţiile simbolice ale ,,cununii grâului”, rodnicia câmpului. ,,Cununa grâului” este precedată de claca organizată cu acest prilej. Ea este o ,,manifestare de coeziune socială”, cu rol utilitar şi formativ. Obiceiul cununii grâului are mai multe etape: constituirea cetei de clăcaşi, strângerea recoltei şi împletirea cununii, procesiunea aducerii cununii, udarea ei, masa tradiţională, jocul.

Profesoara Gabriela Sermeşan sesizează dispariţia elementului magic al cununii grâului. Ea s-a transformat mai mult în prilej de petrecere. ,,Cununa grâului” este prezentată ca un spectacol a cărui scenă este câmpul şi satul. Ritualurile cununii trebuie respectate cu stricteţe. Sunt reguli, restricţii care trebuie urmate întocmai. Mereu intervine adverbul ,,numai”, o condiţie sau alta.

Mai bine expuse şi argumentate sunt obiceiurile de înmormântare şi folclorul lor. Excelent mi s-a părut capitolaşul teoretic în care moartea este analizată ca fenomen existenţial. Constaţi că ţăranul din Salva gândeşte despre moarte asemănător cu S. Freud : ,,moartea este o lege naturală implacabilă”. Interpretarea creştină a morţii pare a păli în faţa percepţiei morţii de către ţăranul român.

Numeroase sunt riturile morţii: de trecere, de separare, liminare sau de prag- doliul, de integrare a mortului în lumea de dincolo, rituri postliminare sau de agregare, mesele, sărbătorile de comemorare la 9, 40 de zile, la un an.

Bogat este repertoriul funebru: cântecele rituale, bocetele, verşurile funebre. Cântecele rituale sunt subsumate riturilor de trecere. Ele sunt supraindividuale, bocetele sunt personalizate. Ele îmbună mortul ,,asigură echilibrul psihic al celor îndoliaţi”, cimentează ,,legăturile dintre cei vii şi morţi”.

Verşurile funebre sunt specifice Transilvaniei. Detaliat este descris ritualul înmormântării, etapele lui. Alt capitolaş interesant şi bine articulat este ,,Nunta mortului”, în cazul tinerilor ,,nelumiţi”. Înmormântarea capătă şi aspecte de nuntă. Tânărul mort este îmbrăcat în haine de sărbătoare. Fetele îl cântă pe cel mort şi se îmbracă în costume populare în negru. Masa de pomană este mai bogată şi se termină cu jocul tinerilor. Răzbate în ceremonialul ,,nunţii mortului” ,,ispita” fondului nostru dacic, cum ar spune filosoful Mircea Vulcănescu. Am asistat şi eu la o asemenea nuntă. Părinţii tânărului mort insistau ca lumea să petreacă. Îmi ziceau : ,,Mâncaţi şi beţi, că acum îideodată înmormântarea şi nunta lui”. Neorganizându-se şi o nuntă simbolică, în cazul tinerilor nelumiţi, se crede că acesta ,,se va întoarce în căutarea unei perechi, pentru a-şi împlini destinul social şi dorinţele sexuale frustrate. Dacă sufletul nu este satisfăcut, el nu-şi găseşte odihnă şi rămâne o ameninţare pentru societate” ( Gail Kligman, ,,Nunta mortului”, Editura ,,Polirom”, Iaşi, 1998).

Se subliniază foarte bine asemănările şi diferenţele dintre riturile vieţii şi ale morţii. Un glosar de regionalisme, lista informatorilor, anexele care conţin ,,Cântecul cununii”, ,,Verşuri funebre” şi bibliografia, încheie acest studiu.

Lecţia profesoarei Gabriela Sermeşan, deşi în curând , ea va fi predată mai adecvat într-un muzeu, de genul celui din Dumbrava Sibiului, este meritorie şi binevenită în condiţiile inevitabilei globalizări, când fiecare naţiune trebuie să-şi păstreze şi să-şi cultive cu grijă notele specificului său naţional.